ABERAȚII POPULISTE LA RAFT, 100% ROMÂNEȘTI

Aflăm că deputații din comisia de agricultură vor să oblige supermarket-urile să comercializeze minimum 51% produse alimentare românești. Înainte de a ne bucura, să încercăm să gândim puțin. Vom descoperi tot felul de riscuri generate de deputați. În primul rând, după cum s-a văzut în cazul copiilor contaminați cu E.Coli, normele sanitare din România nu sunt la nivelul exigențelor europene. Este adevărat că patronul fabricii de lactate Brădet nu era vinovat de contaminarea brânzei, dar acest lucru se întâmplă doar pentru că noi nu aplicăm aceleași norme sanitar-veterinare ca restul UE și el nu era obligat să efectueze analizele care ar fi depistat prezența E.coli. Președintele ANSVSA a promis, în plin scandal, că se lucrează la un ordin de ministru care va înăspri standardele de igienă alimentară, dar ulterior nu am mai auzit nimic pe această temă. Nu avem deci nici o garanție că produsele românești sunt 100% sigure. De ce ne obligă deputații să le consumăm? Astfel am ajuns la a doua obiecție: prin astfel de măsuri ni se restrânge dreptul la opțiune, se restrânge oferta de produse alimentare din motive strict politice, nu în interesul consumatorilor.

Nu mai vorbesc de aberațiile rostite și decise cu privire la etichetarea cărnii, despre care producătorii au spus că nu pot fi puse în practică, iar dacă totuși le vor aplica, într-o măsură oarecare, vor duce la creșterea prețurilor. Asta vor aleșii? Poate că de aceea și-au mărit indemnizațiile și și-au votat pensii speciale.

Tabloul nu ar fi complet fără ministrul agriculturii, Achim Irimescu, care se bucură că astfel vor fi încurajați producătorii autohtoni.  Aș spune că termenul corect este „protejați”, nu „încurajați”, pentru că măsurile deputaților  urmăresc să creeze un regim preferențial pentru producătorii autohtoni, indiferent de calitatea produselor lor sau de prețul pe care-l practică, pentru că produsele românești nu sunt întotdeauna și cele mai ieftine, chiar dacă deputații au eliminat taxele de la raft.  Se distorsionează piața, ceea ce este întotdeauna în dezavantajul consumatorului. Tot ministrul Irimescu amintea, în contextul deciziei parlamentarilor, că în industria laptelui criza continuă, deci producătorii ar trebui ajutați. Dar criza continuă tocmai din cauza incertitudinii cu privire la siguranța produselor. Nu era mai bine oare ca parlamentarii, împreună cu ministrul, să se fi ocupat de acest aspect, al securității sanitare, decât de măsuri populiste?

Mai interesant este însă că, pentru a nu încălca reglementările UE, nici nu este vorba în lege de „produse românești”, ci de produse obținute pe „lanțul scurt”, deci putem avea de a face cu un subterfugiu cu efect propagandistic. În sfârșit, cu mânie proletară, pnl-istul Nini Săpunaru se revolta că în România intră zilnic sute de tone de produse de panificație și patiserie congelate dim import. „Nu putem să le producem noi?” – se întreba fostul șef al vămilor. Ba da, dar pentru aceasta trebuie să avem un mediu de afaceri corect și aerisit, eliberat de birocrație, taxe și abuzuri din partea autorităților. Aceasta era soluția pe care o așteptam de la un liberal, nu reglementările protecționiste cu caracter populist, dar cine a spus că PNL mai are ceva comun cu liberalismul?

Aș fi salutat deci orice măsură menită să simplifice mediul de afaceri și să favorizeze inițiativa privată în România, astfel încât sectorul privat românesc, inclusiv cel alimentar, să devină mai competitiv și mai dinamic, dar nu pot fi de acord cu măsuri protecționiste, în a căror eficiență nu cred. Din păcate, cei care ne conduc evită să rezolve problemele de fond și preferă efectele spectaculoase, mai ales în anii electorali. De aceea nu are ursul coadă și România o economie competitivă.

 

PROIECTUL IOHANNIS A EȘUAT. SE PREGĂTEȘTE PROIECTUL CIOLOȘ?

Nu m-aș fi apucat să tulbur speranțele concetățenilor mei care doresc cu tot dinadinsul să creadă că din politica românească mai poate să răsară un personaj salvator. Vreau doar să atrag atenția că, după atâtea ratări, trebuie să fim foarte prudenți atunci când ni se propune un astfel de personaj din partea establishment-ului, adică din partea păpușarilor nevăzuți ai acestei nații, care controlează mass media și o parte a „societății civile” – de pildă cea care iese în stradă la comandă, apoi dispare și nu mai are nici o apariție publică multă vreme, până la noi ordine. Dar să revenim la „salvator”.

Duminică seara la Digi24 am văzut o știre care m-a făcut să simt că istoria s-a întors cu 12 ani în urmă, la campania din 2004: cu multă emoție, reporterul relata despre pregătirile elaborate pe care locuitorii din Ciugud le făceau pentru apropiata sosire a premierului în localitate. Stilul era pur nord-coreean, conținutul nu depășea pregătirea plăcintelor și degustarea vinului local. Imediat mi-am amintit de o știre pe care multă vreme am invocat-o ca exemplu de manipulare: în 2004 TVR a deschis într-o seară jurnalul cu o știre despre locuitorii unei comune care nu-și mai reveneau din extaz pentru că tocmai aterizase acolo Adrian Năstase, iar ei nu fuseseră niciodată vizitați de un premier. Ce să vezi, de parcă prim miniștri ar sta să viziteze toate satele și comunele patriei în timpul mandatului și de parcă vizita unui premier ar fi un eveniment transformator al vieților noastre! Dar ce contează rațiunea când ai de îndeplinit un ordin propagandistic, și anume să subliniezi apropierea lui Adrian Năstase de popor, de oamenii simpli, de nevoile lor? Dacian Cioloș nu este Adrian Năstase, desigur, dar promovarea lui se face, se pare, cu aceleași mijloace de propagandă. Să fie oare această continuitate asigurată de prezența în guvernul Cioloș a fostului ministru al comunicării din guvernul Năstase, Vasile Dâncu? În tot cazul, de ceva vreme asistăm la o operațiune menită să-i creeze o imagine favorabilă și putem suspecta că este pregătit pentru un rol politic major în viitor. Dacă vom continua așa, mă întreb dacă nu cumva îl vom vedea și pe domnul Cioloș ținând în brațe purcei și cosind o coastă de deal, cum l-am văzut pe Adrian Năstase în 2004. Mă rog, poate că s-au mai rafinat și metodele propagandiștilor din sistem, căci aleg și alt tip de evenimente pentru operațiunile lor de imagine. Mă gândesc la prezența premierului la lansarea cărții polițistului Marian Godină, personaj a cărui popularitate (binemeritată) trebuie să ajute, nu-i așa, la șlefuirea imaginii premierului ca om onest, care încurajează rezistența tuturor oamenilor onești la abuzurile sistemului. Nu uitați însă că același om onest l-a numit în guvernul său pe Petre „Apud” Tobă ca ministru de interne, cel acuzat de plagiat și necercetat până acum, pentru că, ne-a spus domnul Dâncu, „aceasta e o discuție care nu ține de eficiența în administrație a domnului Tobă, care este un ministru foarte bun”. Foarte bun? Atunci poate aflăm și de ce, potrivit presei, oamenii promovați de el în funcții de conducere s-au năpustit cu controalele asupra polițiștilor de la Serviciul Omoruri care, după moartea polițistului Bogdan Ghighină, au instrumentat dosarul lui Gabriel Oprea legat de coloana oficială la care nu avea dreptul. Și același om onest l-a numit în guvern ca ministru al educației pe Adrian Curaj, membru remunerat al controversatei Academii de Științe ale Securității Naționale, ale cărui proiecte în privința schimbării prevederilor din Legea Educației Naționale referitoare la doctorat au stârnit revolta unui număr considerabil de universitari valoroși – și curajoși. Este adevărat că, după scrisoarea lor de protest (dar numai după această scrisoare),  premierul l-a obligat pe ministrul Curaj să renunțe la prevederile cele mai odioase, care ar fi asigurat practic impunitatea plagiatorilor. Probabil că susținerea aberațiilor lui Curaj ar fi dăunat imaginii premierului, căci ar fi întreținut un focar extrem de vizibil de nemulțumire și critici justificate. Acum gata! nu mai vorbește nimeni despre educație, cum nu mai vorbim nici despre bebelușii contaminați cu E.coli, deși nu s-a finalizat nici o anchetă și nu s-a stabilit nici o responsabilitate. Premierul a empatizat frumos cu familiile copilașilor morți, prilejuind noi efuziuni unor reporteri mai simțitori, trimiși pe teren de editori cinici și bine instruiți, dar în rest a încercat să se țină cât mai departe de acest subiect controversat și a fost fericit când accentul s-a mutat pe cazul fabricii Lactate Brădet, care însă nu a fost în vreun fel sancționată, ci indirect apărată, pentru că premierul a găsit cu cale să-l certe pe  ministrul agriculturii Achim Irimescu, care a avertizat populația că brânza de vaci produsă de Brădet este contaminată. Ar fi dorit premierul-minune ca lumea să continue să consume acest produs contaminat? Cum a consumat copilul din Italia, care s-a îmbolnăvit? Sau era important doar să „apere industria românească” indiferent ce nenorociri generează ea? În sfârșit, și calvarul copiilor contaminați cu E.coli s-a sfârșit apoteotic cu o muștruluire administrată de premier Comisiei Europene, care, din eroarea unui operator de calculator, a emis o alertă cu privire la brânza de oaie din România, nu la brânza de vaci, cum ar fi trebuit. Dar tot CE și-a rectificat eroarea când a fost sesizată. Nu justific erorile CE și nu vreau răul industriei de lactate din România, dar nici nu vreau să mâncăm bacterii ucigașe și sesizez că ieșirile la rampă ale premierului sunt bine coregrafiate din punct de vedere mediatic astfel încât să se concentreze doar asupra temelor care „fac bine” imaginii sale. Adevăratele probleme, structurale, legate de persistența „sistemului ticăloșit”, sunt bine ascunse în spatele unei perdele de fum, pentru că de fapt premierul nu dorește să le abordeze ca să nu deranjeze sistemul. Ca o găină beată, presa urmărește, în marea ei majoritate, doar ceea ce îi servește propaganda guvernamentală și uită să gândească autonom, cu alte cuvinte critic.

Cel mai recent exemplu din această salbă de operațiuni de imagine este raportul guvernului cu privire la reacția autorităților în cazul incendiului de la clubul Colectiv. Disfuncțiile sunt identificate, dar sancțiunile sunt evitate și nimeni nu se atinge de mitologicul Raed Arafat, nici de fostul ministru al sănătății Nicolae Bănicioiu. Și totuși, cine a întors din drum ambulanțele private, deși cele ale statului nu erau suficiente? Și cine a refuzat să ceară imediat ajutorul CE, deși putea s-o facă? Sistemul este alcătuit din oameni, care trebuie numiți, căci sunt plătiți de contribuabili pentru a îndeplini un serviciu public.

Fără a nega meritele premierului Cioloș, vă îndemn totuși să ne întrebăm ce folos avem de pe urma unui premier cu comportament decent, nepătat de scandaluri de corupție, dacă el nu rezolvă marile probleme care macină instituțiile statului și pun în pericol siguranța noastră – alimentară și sanitară, de pildă? Care lasă educația așa cum o vrea Ecaterina Andronescu, nu cum a reformat-o Daniel Funeriu, iar de sănătate nu se atinge? Pot fi de acord cu o serie din deciziile și afirmațiile premierului, dar remediile lui trebuie să meargă direct la cauzele profunde ale înapoierii noastre, nu să ne amețească cu programe anti-sărăcie iluzorii și „comisii de tăiat hârtii.” Să vedem mai întâi reforma drastică a administrației și apoi vom vorbi despre reducerea eficientă a birocrației – de care într-adevăr avem nevoie ca de aer.

Pe scurt, temerea mea este că Dacian Cioloș s-ar putea dovedi doar o față mai acceptabilă a aceluiași sistem nenorocit care a îngropat șansele României post-comuniste. Oamenii sistemului ocupă posturi importante în guvern și sunt deranjați doar de DNA. Până și de politicienii încarcerați a avut grijă guvernul Cioloș, când a refuzat să abroge aberantul articol de lege care prevede scurtarea pedepselor pentru cei care „scriu lucrări științifice”, deși astfel de lucrări nu au cum să fie scrise în penitenciar. Ministrul justiției, Raluca Prună, a propus abrogarea, dar colegii ei, inclusiv Vasile Dâncu, s-au opus, iar premierul i-a susținut.

Imi vor spune unii că nu avem ce face, că nu putem distruge sistemul, ci doar să acceptăm reforma marginală a acestuia, în speranța că UE și NATO se vor ocupa de restul. În fond, și sistemul a mai dat înapoi, în fața presiunii populare și a celei externe; astăzi se caută candidați fără probleme de corupție și cu o competență demonstrată. Foarte bine, dar un candidat mai decent în spatele căruia se află tot sistemul ticăloșit nu va rezolva nimic, decât perpetuarea viciilor de fond pe care le plătim noi, nu ei.

Este limpede că sistemul are acum nevoie de un candidat credibil, pentru că marioneta Klaus Iohannis a devenit bătaia de joc a națiunii, subiect de bancuri cum nu a fost nici unul din antecesorii lui. Dacian Cioloș e tocmai bun, dacă este bine controlat – și este. Știu, domnul Cioloș a spus că nu dorește să conducă PNL și nu vizează funcții politice în viitor. Dar atunci de ce a acceptat să devină premier? Dacă a făcut-o ca să salveze patria, atunci s-o salveze de sistemul ticăloșit; dacă menajează sistemul, atunci înseamnă că face și el parte din el, pe undeva, prin segmentele sale mai acceptabile, să zicem. În fond, noi nici nu știm cine l-a chemat de la Bruxelles, adică i-a spus lui Klaus Iohannis să-l cheme, când nu fusese niciodată vorba de el? Și atunci este logic să suspectăm că nici decizia în privința viitorului nu îi aparține în totalitate și nu este exclusă promovarea sa în politică. Fie! – că doar nu voi schimba eu mersul unui sistem mai puternic decât poporul român. Dacă tot nu putem avea un candidat dinafara sistemului, măcar să-l avem pe cel mai puțin nociv, vor spune mulți. S-ar putea să fim din nou prinși în logica fatală a „răului mai mic”…. Dar chiar dacă îi cedăm, să știm ce facem, să nu ne îmbătăm cu apă rece – și să distingem propaganda de realitate.

ÎNCĂ O TEMĂ FALSĂ: „PERSECUȚIA FUMĂTORILOR”.

Mărturisesc că mă dezgustă isteria întreținută de o parte a mass media, în frunte cu RealitateaTV, sub pretextul persecutării fumătorilor. Deși a citat un sondaj care arată că doar 10% din români se împotriveau noii legi anti-fumat, RTV, dar și postul de radio pe care-l ascult dimineața,  (mai discret, e drept), nu contenesc să-i căineze pe „persecutați”, chiar dacă sunt minoritari și chiar dacă fumatul este nociv sănătății tuturor: și celor care-l practică, și celor care au fost obligați până nu demult să-l suporte, căci România a fost întotdeauna o țară în care minoritățile au făcut legea, indiferent cât rău au generat. Isteria actuală nu se datorează vreunei preocupări pentru interesul public sau pentru binele aproapelui, ci egoismului jurnaliștilor și politicienilor care sunt fumători. Ei sunt cei care impun tema pe agenda publică, pentru a pune presiune pe autorități să ne expună din nou pe toți mofturilor lor, căci fumatul nu este nici o necesitate, nici un drept constituțional, ci exact ce am spus: un moft care face rău tuturor. Pentru cei care se vor irosi încercând să protesteze împotriva mea pe acest wall sau pe blog, amintesc că fumul de țigară conține gudroane, particule fine de tutun ars, care sunt inspirate de toți cei care respiră în jur și apoi se depun în diferite organe, în primul rând în plămâni, unde generează nu numai cancer ci și alte afecțiuni. Acestea sunt faptele – restul este propagandă. Americanii au înțeles demult pericolul fumatului în orice fel de spațiu public și nu a căzut nici un președinte american pentru că nu se fumează nicăieri în America. Europenii au înțeles și ei, mai târziu și mai greu, dar tot au înțeles (britanicii înaintea celorlalți) și iar nu a căzut nici un guvern și nu s-a revoltat nimeni. O anumită decență intelectuală și morală se impune în cele din urmă în lumea civilizată, mai ales când este vorba de interesul public. Doar la noi, televiziuni iresponsabile, care reprezintă doar interesele patronilor lor, se chinuie să ne convingă că suntem o nație divizată din cauza interdicției de a fuma în spațiul public. Adică din cauza interdicției de a face rău aproapelui. De fapt Realitatea TV este cea care se străduia în weekend să ne divizeze și să ne învrăjbească pe această temă. Sper să nu reușească, deși televiziunile mogulești au o experiență redutabilă în privința învrăjbirii națiunii. Poate că totuși de această dată românii vor fi mai generoși și mai înțelepți, inclusiv fumătorii.

Înțeleg că este greu pentru minoritatea influentă a jurnaliștilor și politicienilor fumători să accepte că au pierdut o partidă, chiar dacă este pentru binele public. Dar noi să ne amintim că suntem abia a 94-a țară care a introdus legislația anti-fumat. Trebuie oare să cădem și mai jos?

 

REGELE ȘI PATRIA

Deși am avea toate motivele să ne gândim la lucruri frumoase când ne referim la Rege în aceste momente grele, până la urmă tot la evocarea unor lucruri urâte ajungem, așa cum pe un tablou de valoare remarci mai degrabă mizeria care s-a aruncat asupra sa decât frumusețea originalului. Ioan Stanomir a fost primul care a observat obcenitatea corului de foști fsn-iști care l-au batjocorit și insultat pe Rege în anii 1990, iar acum varsă lacrimi de crocodil în studiourile de televiziune, alături de cei care au fost întotdeauna loiali Familiei Regale, suportând batjocura celor dintâi. Ne vom aminti desigur frumoasele mesaje regale, naturalețea și eleganța Regelui Mihai la toate întâlnirile cu românii, discreția, curajul în momente cruciale și extraordinara putere de a-și duce crucea în exil,  dar ne-au marcat mai mult violența cu care a fost întors de pe A1 ca un infractor, odioasele calomnii și insulte din Adevărul lui Darie Novăceanu și Sergiu Andon, sau campania imundă a PDSR  în 1996, când monarhia era un cuvânt de ocară. Nu uităm desigur gestul reparator al guvernului Ciorbea, care a anulat decretul prin care Petru Groza îi retrăgea Regelui „naționalitatea română” – da, acel Petru Groza pe care  unii istorici s-au grăbit să-l realbiliteze după 1989! Au urmat însă, la scurt timp după aceea,  isteria lui Petre Roman după dineul din 30 decembrie 1997 si bâlbâielile lui Emil Constantinescu legate de dorința Regelui de a reveni definitiv în România. Și să nu ignorăm  reacția ostilă a multor „simpli cetățeni”, mereu dispuși să creadă tot ce este mai rău și mai urât despre Rege și despre familia sa, fără probe, doar pentru că așa le spuneau Ion Iliescu, Corneliu Vadim Tudor și partidele lor. Înainte să se extazieze în fața Antenei3, o parte a publicului românesc l-a înjurat copios pe Rege și a răspândit toate calomniile generate pe seama lui. Poate nu este întâmplător că autorul  editorialului intitulat „Fir-ai al naibii, Maiestate!”, Sergiu Andon, este avocatul lui Dan Voiculescu, după ce a fost senator PSD. Și cum să nu-ți amintești cu dezgust de promovarea, din păcate chiar de președintele Băsescu, dar și de toată elita PSD înaintea lui, a impostorului Paul Lambrino, pe care și astăzi o prezentatoare ineptă îl numea „de România”?

Acum, desigur, este permis să-l admiri pe Rege, iar elogiile curg pe toate televiziunile. Din păcate, a fost nevoie ca tot Ion Iliescu să permită această „întoarcere a armelor” în 2000; altfel probabil că televiziunile care astăzi îl laudă pe Rege ar fi continuat să-l înjure.  Vă dați seama deci cât de puternic a fost – și încă este –  manipulată opinia publică de gașca puterii politice și mediatice constituite sub patronajul lui Ion Iliescu și Dan Voiculescu?

Acum, când Regele și-a luat rămas bun de la viața publică din România, el apare din nou ca un Gulliver printre liliputani, un personaj istoric demn și tragic, confruntat în permanență cu produsele umane mizere ale comunismului din patria sa.  Și este firesc să fie așa: nu avem nici un merit pentru calitățile Regelui, ele vin dintr-un alt univers uman și istoric; avem în schimb, ca națiune și societate, o responsabilitate pentru tot ce a făcut FSN în numele nostru. Măsuri reparatorii nu putem lua, dar putem să ne amintim mereu de meschinăriile și mizeriile care au însoțit relația Regelui cu puterea politică din România, foarte intens până în 1997 și apoi latent până în 2000, și să ne întrebăm cum de au devenit frecventabili promotorii acestor mizerii și de ce există atâția români care acceptă orice prostie propagandistică  pe care i-o servește gașca politică derivată din FSN. Probabil că succesorii FSN se bucură de retragerea Regelui, căci nu vor mai avea nici o oglindă care să le arate adevărata lor față sluțită, nici un reper cu care să fie comparați. Și cine își va mai bate capul să se întrebe cum ar fi arătat România condusă de Regele Mihai în comparație cu România condusă de Ion Iliescu?

ROMÂNIA, CAPTIVA ANTENELOR

În dezbaterea, destul de sterilă de altfel, declanșată de comportamentul incalificabil al Antenei 3, care, deși nu era o noutate, abia acum, este luat în seamă, Ioana Ene Dogioiu observă – corect – că Antena 3 își permite toate mârșăviile, de la linșajul public al personajelor care nu-i sunt pe plac la colportarea unor neadevăruri sau jumătăți de adevăr, pentru că are un public fidel, care rezonează cu discursul Antenelor. Acest public poartă și el responsabilitatea pentru poluarea spațiului public de către supușii lui Dan Voiculescu, fiindu-i de fapt complice. Îmi permit să adaog că este doar o parte a problemei, celelalte două fiind cel puțin la fel de grave: 1. refuzul CNA de a sancționa corespunzător comportamentul Antenelor, refuz datorat aservirii politice a acestei instituții, și 2. lipsa unei alternative la televiziunile mogulilor, și anume a unei televiziuni publice competitive. Singură televiziunea publică, dacă este susținută de o legislație solidă și corectă, poate reprezenta o sursă de informații nepartizane, de interes public, și nu este întâmplător că în 2012, când a fost reorganizată instituția, după schimbarea conducerii Direcției Știri în urma presiunilor exercitate de PSD și a unei campanii deșănțate a Antenei3, singurele canale care au fost desființate au fost TVR Info și TVR Cultural – adică exact canalele prin care s-ar fi realizat plenar misiunea publică a instituției, TVR Info fiind un canal care făcea concurență directă televiziunilor de știri ale mogulilor, Antena3 și RealitateaTV. Deși B1TV nu se lansase încă în actuala formulă, proiectul era foarte avansat, iar sponsorii săi politici erau bucuroși să scape de concurența unui canal public. Las la o parte istoria chinuită a nașterii TVR Info, acest canal mai mult decât necesar, căci aș obosi inutil povestind-o și m-aș deprima din nou, și nici nu mai iau în considerare reluarea emisiei sale într-o formă care nu interesează pe nimeni, sub denumirea de TVR News. Mai semnificativă este acum istoria eliminării unicei alternative pe care televiziunea publică a oferit-o vreodată publicului la televiziunile mogulilor, care se pretind „de știri” dar sunt în primul rând organe de propagandă în favoarea intereselor patronilor lor și ale sponsorilor lor politici și mafioți.

Astfel, oferta limitată de organizații media și-a cultivat publicul limitându-l și manipulându-l, căci nu numai cererea este cea care dictează. Dacă un anumit produs nu există, oamenii nici nu-l cer. Cerea cineva avocado sau alte fructe exotice înainte să se deschidă piața spre exporturi? A corespuns iPhone-ul unei presiuni din partea publicului sau a fost rezultatul inovației stimulate de dorința de a bate concurența? Ceea ce nu înseamnă că nu avem un public de televiziune majoritar lipsit de discernământ și cu exigențe de calitate și corectitudine minime. De aceea avem și clasa politică mizerabilă pe care o avem, care este rezultatul votului dat de un electorat recrutat în mare măsură din acest public. Nu mă rușinez de aceste aprecieri, căci să umpli parlamentul de penali, doar pentru că ți-au pus în brațe un litru de ulei și un pui – sau un lighean și o pătură – nu dovedește spirit civic. Cei care au votat actuala majoritate parlamentară, în care trebuie să includem și parlamentarii vechiului PNL, care erau membri USL, ca și defunctul PP-DD, să nu se plângă acum de calitatea clasei politice.

Să revenim însă la chestiunea televiziunilor. Mă tot întreb de patru ani cum de nu s-a sesizat nici un confrate jurnalist de interesul brusc manifestat de Antena3 față de televiziunea publică, cum de nu a văzut nimeni că era vorba de o reacție a dinozaurilor politici și mediatici față de o încercare de schimbare a profilului TVR, care le-ar fi putut afecta monopolul asupra informațiilor și dezbaterilor, deci asupra formării opiniilor publicului, dar și veniturile din publicitate, căci piața este oricum prea mică pentru câte televiziuni se bat pe ea. Cum de au acceptat  toți jurnaliștii independenți, care erau invitați la TVR mai des decât fuseseră vreodată și decât au fost după aceea, propaganda PSD și a televiziunilor mogulești care striga că era vorba de „televiziunea lui Băsescu”, când nici măcar președintele nu o considera ca atare, și cum de nu au vrut să înțeleagă că era vorba de asasinarea conceptului însuși de televiziune publică? De ce nu au văzut, dincolo de persoane, problema de fond? Mă mir și acum că nimeni nu se scandaliza atunci când Victor Ponta și Crin Antonescu atacau deschis televiziunea publică, iar provocatorii lor atacau carul și jurnaliștii TVR prezenți în Piața Universității în iarna 2011-2012, pentru că nu le convenea cum relatau faptele – am zis faptele, nu propaganda voiculesciană. Trupele colonelului Dogaru și ale „revoluționarului” Dorin Lazăr Maior au fost trimise la poarta TVR să desăvârșească demolarea, și tot nu s-a revoltat nimeni din cei care azi se scandalizează de comportamentul Antenelor. Cunosc cel puțin o parte din răspuns, dar nu-mi place să-l spun, iar astăzi nici nu mai contează. Îmi exprim doar regretul că nici jurnaliștii independenți, nici societatea civilă corectă, nu au înțeles importanța unor instituții media de interes public și nu au făcut absolut nimic pentru a promova această cauză. Pentru că aici contează cauza, nu persoanele, care își refac până la urmă viața, căci nu vor rămâne pe veci prizoniere ale inamicilor și torționarilor lor morali. România în schimb a rămas o captivă a Antenelor, iar dezinteresul pentru soarta TVR și SRR este în mare măsură responsabil pentru acest fenomen. De aceea insist, fără vreo dorință de a reveni în branșă, asupra nevoii de instituții media publice competitive și corecte. Pentru ca astfel de instituții să existe însă trebuie să existe și o voință politică de fier. Ea nu a existat niciodată și nu am reușit să conving nici unul din politicienii la care am avut acces de importanța ei. O fi și vina mea, deși am militat cât am putut de bine, dar mai degrabă cred că este vorba și de ceea ce am putea numi the closing of the political mind - adică un fel de opacizare a minții oamenilor politici față de tot ce reprezintă interesul public și nu este legat strict de sursele de câștig individual sau de grup pe seama bugetului public.

Ce ar mai fi de făcut acum, veți spune, când televiziunea publică este în faliment și nu se mai uită aproape nimeni la emisiunile ei? Ei bine, s-ar putea face totul, începând cu schimbarea legii 41/1994, astfel încât 1. să dispară instrumentul primitiv de control politic, care este posibilitatea de a demite Consiliul de Administrație în fiecare an, prin respingerea raportului de activitate; 2. să se elimine conflictul de interese care a atins proporții monstruoase într-o instituție în care aproape o jumătate din membri CA sunt angajați ai TVR și hotărăsc asupra bugetelor propriilor emisiuni, iar restul pretind finanțarea unor emisiuni în care sunt implicați membri familiilor lor (a se vedea cazul psd-istei Anne Marie Rose Jugănaru, al cărei fiu prezenta în fiecare an Mamaia Copiilor); 3. să se impună o grilă severă de selecție a membrilor CA, chiar dacă sunt numiți printr-un algoritm politic, în funcție de competențe manageriale – căci astăzi orice sfertodoct poate fi membru în conducerea televiziunii publice; și 4. să se separe funcția de președinte al CA, unde numirea se face de către factorii politici, de cea de Director General, care ar trebui să fie ocupată printr-un concurs organizat în condiții de maximă transparență.

Am enumerat condițiile minime de la care cred că ar trebui să înceapă reforma televiziunii publice. Ar trebui desigur să existe și garanții privind independența jurnaliștilor, formula ideală fiind includerea unui articol de lege similar celui din legea suedeză, care cere televiziunii publice să urmărească cu maximă exigență activitatea guvernului. Dar eu nu scriu aici un proiect de lege, doar vreau să demonstrez că soluții există, dacă există și voința politică pentru reformă. Aceasta lipsește desigur, nu numai în privința televiziunii publice, ci a tuturor domeniilor. Măcar în cazul TVR au existat câteva încercări de ieșire de sub dominația PSD, și de sub influența – nedeclarată dar reală – a televiziunilor mogulești: după 1996, sub conducerea lui Stere Gulea, cu Alina Mungiu-Pippidi director la știri și apoi în 2005-2007 și 2010-2012. Ele au fost anihilate de presiunile inimaginabile ale PSD și apoi ale USL. Dar unde este presiunea publică, a societății civile, de pildă? Convingerea mea este că nimeni nu înțelege importanța subiectului, pentru că superficialitatea domină și acele secțiuni bine intenționate și necorupte ale spațiului public – pentru că nici numerită să mă refer la acele ONG preocupate de media, care însă nu ating Antenele nici cu o floare…

Așa cum este acum, TVR nu poate fi o instituție viabilă, indiferent ce iluzii își fac unii din angajații ei și ce propagandă mai emană sindicatele, profund politizate de altfel. O spun cu părere de rău pentru acea mână de profesioniști care mai viețuiește acolo. Aici este nevoie însă de construcție instituțională. Drama este că nu are cine s-o facă, căci noi suntem buni doar la demolări. Așa stând lucrurile, în absența unui spațiu de dezbatere și informare organizat și condus strict în interesul publicului, nici calitatea dezbaterii publice nu are cum să crească, nici electoratul nu are cum să se lumineze, nici clasa politică nu se va reforma și nici nu vom avea, multă vreme de acum încolo, un guvern în serviciului cetățenilor. Dacă asta dorește publicul, asta va avea!

CIOARA VOPSITĂ

Nu știu cine își mai amintește de zilele romantice din ianuarie-februarie 1990, când studenții afișaseră pe toți stâlpii de pe Bd. Lascăr Catargiu (Ana Ipătescu) desene cu o cioară de pe care curgea vopseaua. Era clar o reprezentare grafică a FSN, formațiune ce tocmai anunțase că va candida în alegeri după ce promisese că nu o va face. Nici nu știau ei că și după 26 de ani cioara vopsită va rămâne emblematică pentru puterea politică din România: o cioară comunistă vopsită prost în culorile democrației. Nici măcar cei care au fost aleși pentru că se opuneau PSD nu au putut să se mențină la înălțimea așteptărilor electoratului pe toată durata mandatului/mandatelor. Cu Klaus Iohannis a fost însă cel mai simplu – la el cioara s-a văzut întotdeauna sub vopseaua aplicată grăbit între tururile de scrutin de la prezidențiale. Am scris despre apartenența sa vizibilă la oastea politică a lui Dan Voiculescu încă din august 2014, într-o postare intitulată Klaus, președintele lui Felix, redactată după ce candidatul Iohannis s-a eschivat cât a putut de la o poziție tranșantă față de condamnarea lui Dan Voiculescu în dosarul ICA și față de demonstrația organizată atunci de Antene în sprijinul patronului și soldată cu violențe împotriva jurnaliștilor. Ulterior scepticismul mi-a fost confirmat de refuzul lui Klaus Iohannis de a se delimita de tentativa de lovitură la adresa statului de drept din iulie 2012 și de prezența în echipa sa de campanie a lui Dan Mihalache, fost psd-ist migrat la PNL, probabil pentru a se asigura că agresivitatea anti-europeană și anti-americană a sistemului instituit de PSD va fi doar bine vopsită, nu abandonată, de orice „liberal” care va ajunge la putere, căci și atunci scriam că „marea schismă” din USL nu a fost decât o înscenare menită să ocupe spațiul opoziției cu un om al sistemului, bine  verificat de coaliția GRIVCO, și doar abil vopsit, ca să reprezinte speranța unei alternative la mult prea grobianul Ponta.

Nu l-am votat așadar pe Klaus Iohannis în necunoștință de cauză, ci pentru că am sperat că, ajuns la putere în al doilea tur de scrutin cu voturile alegătorilor Monicăi Macovei și ale altor cetățeni dezgustați de „sistemul ticăloșit”, va înțelege să se reorienteze politic, eventual și sub influența aliaților occidentali.  Plini de încredere în zorii unei noi ere politice, după victoria domnului Iohannis, mai mulți membri ai GDS i-am adresat noului președinte o scrisoare deschisă prin care îi solicitam respectuos să nu-l numească pe Dan Mihalache șeful cancelariei prezidențiale. Președintele, ales de noi cu entuziasm, ne-a răspuns că va face cea mai bună alegere și…l-a numit pe Mihalache șef al cancelariei. Deși era o sfidare pe față, multă lume în societatea civilă a crezut că binomul Iohannis-Mihalache va înțelege să se alinieze la imperativele democrației, statului de drept și euro-atlantismului. Ce a urmat știe toată lumea: mesaje terne, rostite fără convingere, unele cu accente clar dictate de „sistem”, cum a fost cazul discursului de la CSM, din ianuarie 2015, în care președintele se temea ca justiția să nu devină cumva o „superputere” și se supăra pe jurnaliștii care publică scurgeri din dosare. Adică avea exact poziția PSD/USL. Imediat după aceea s-a grăbit, la Adevărul live, să ne tălmăcească ce a spus și să ne asigure că, evident, noi am exagerat. A trecut un an, guvernul s-a schimbat, e drept, dar președintele a rămas același: miercuri, 17 februarie, înainte de a intra în Aula BCU, unde îl așteptau reprezentanți ai societății civile la un eveniment organizat de Inițiativa România și GDS, domnul Iohannis și-a jucat rolul într-o scenetă ce părea regizată de Mihai Gâdea, de la care a preluat de altfel tema diversionistă conform căreia executarea unei hotărâri judecătorești privind sediul trustului INTACT ar aduce atingere libertății de exprimare în numele unor „banale motive administrative”. Apoi a intrat cu bocancii în statul de drept, calificând abordarea ANAF ca „ nepotrivită, dacă nu discutabilă” și, încă și mai grav, anunțând că a și intervenit pentru a găsi o soluție „convenabilă”, adică s-a amestecat direct în activitatea instituțiilor care pun în aplicare hotărârile justiției. O atitudine neașteptată pentru un președinte devenit ținta criticilor și anecdotelor din cauza neimplicării sale în conflicte publice – ceea ce sugerează că Iohannis a fost pur și simplu chemat la ordin, dar nu de Mihalache, ci de Voiculescu și oamenii lui, mai puțin vizibili dar puternici, căci din GRIVCO nu pleci când vrei tu, ci doar dacă te aruncă ei peste bord. De atunci, revolta s-a dezlănțuit pe FB și în publicațiile online, și o parte a societății civile (GDS, Expert Forum, Freedom House și CRPE) a protestat ferm. Poate trebuia s-o facă și alte organizații, dar iată că au tăcut. Mă gândesc la Inițiativa România, care l-a invitat la evenimentul de miercuri, consacrat reînnoirii clasei politice, doar pentru a primi o punere la punct de la un președinte care ne-a spus să nu ne grăbim cu alegerile în două tururi, pe care toți le ceream, și să sprijinim oamenii politici care unesc, nu dezbină – căci doar așa, prin unirea tuturor (victime și torționari? corupți și păgubiți? PSD și PNL?) se va face primenirea clasei politice. Spre lauda lui CSM a condamnat obscena coalizare Tăriceanu-Dragnea-Iohannis în cazul ANAF-INTACT. Iar Iohannis, zguduit probabil puțin și la Bruxelles, a revenit asupra declarațiilor inițiale, exact ca în ianuarie 2015, încercând să ne convingă că nu a spus ceea ce știm toți că a spus. Unii vor să creadă că președintele este sfătuit greșit și că soluția ar fi îndepărtarea lui Mihalache de la Cotroceni. Așa credeau mulți și pe vremea lui Ceaușescu: că „Tovarășul” nu știe că magazinele sunt goale și că penuria de ulei alimentar s-ar datora unui funcționar din Ministerul agriculturii – mult hulitul Iftode.

Nu Mihalache este problema, deși și el este o problemă, ci Iohannis, care l-a ales fără să-l oblige nimeni și care, deși acum susține că nu este apropiat de trustul Intact, nu l-a sancționat pe consilierul său după ce acesta s-a afișat la Washington și la Munchen alături de Mihai Gâdea. Să nu știe el că pozițiile promovate de televiziunea al cărei director este domnul Gâdea sunt contrare angajamentelor euro-atlantice ale României? Bineînțeles că știe, dar are ordin să ignore. Și uite așa, Mihai Gâdea, care este nefrecventabil pentru adepții democrației, statului de drept și angajamentelor europene ale României, devine perfect frecventabil pentru Iohannis, Mihalache și Alina Gorghiu, atât de fericită și relaxată în studiourile Antenei3, unde, în numele libertății de exprimare, toată elita noastră intelectuală autentică și toți cei care încurcă ambițiile patronilor trustului INTACT, sunt calomniați și insultați sistematic. Să nu ne ascundem după deget: a fi prezent în studiourile Antenei3 reprezintă o opțiune politică și etică – o alegere între moralitatea publică și obscenitatea publică.

Cine mai are dubii, de bună credință, că domnul Iohannis este omul GRIVCO are toată compasiunea mea. Sunt sigură că se vor lămuri la un moment dat și nu-i vor mai plânge de milă. Problema este ce facem acum cu președintele cu care ne-am procopsit? Veți spune că nu avem prea multe de făcut, iar eu vă voi contrazice: însuși faptul că domnul Iohannis procedează „pas cu pas” – adică face un pas greșit și apoi face un pas înapoi, după ce își dă seama că a călcat în străchini – demonstrează că nici el nu își permite să se afișeze public ca om al GRIVCO, adică, atunci când vopseaua curge, fuge repede la dulap și scoate bidineaua ca s-o reîmprospăteze. Nici lui nu-i convine să devină un fel de paria în Europa, cum ajunsese Ion Iliescu. Măcar de dragul imaginii, căci la substanță nici nu ne gândim în cazul său. Revolta de pe FB l-a afectat tot din motive de imagine, ceea ce este bine pentru noi. Deci nu ne rămâne decât să-l ținem sub presiune: să-l monitorizăm și să-l sancționăm ori de câte ori îl prindem derapând. Nu se va schimba fundamental, cioara GRIVCO tot cioară rămâne, dar eventual se va abține de la tot răul pe care îl poate face. Totodată, trebuie să căutăm personalități alternative, astfel încât să nu ne mai trezim în 2019 că suntem obligați să votăm tot o paiață a unui bătrân securist ca să scăpăm de cine știe ce alt golan politic împins de sistem în prim plan. Știu, e greu, dar altfel ne înghit ciorile vopsite.

PREȘEDINTELE, CODUL FISCAL ȘI POPORUL

Epidodul retrimiterii Codului Fiscal la Parlament incită spiritele iar dezbaterea generează argumente valabile în ambele tabere. Așa cum a pornit, controversa nu poate duce însă decât fie la un compromis în Parlament, fie la o continuă deteriorare a climatului public. Din punctul meu de vedere, situația creată prin decizia șefului statului de a respinge prima Codul Fiscal este o sinteză a lipsei de viziune politică și economică, demonstrată de domnul Iohannis și de partidul său, cu cinismul electoral al PSD, bine servit de discursul populist.

De la bun început țin să-mi precizez poziția cu privire la chestiunea de fond: cred cu tărie că taxele și impozitele reprezintă o intruziune în viața și munca individului și nu pot fi justificate decât atunci când individul primește înapoi contravaloarea contribuțiilor sale la bugetul statului, prin servicii de sănătate, administrare, reprezentare, educație și apărare. Cercetați fiecare din domeniile enumerate mai sus și spuneți-mi dacă este vreunul care să justifice banii pe care îi plătim – cei care cu adevărat plătim. Aici intervine a doua mare problemă a fiscalității, din perspectiva cetățeanului: sistemul fiscal trebuie să fie corect și echitabil, aplicat tuturor fără excepții, iar colectarea trebuie să fie eficientă. Știm din nou că nu este. Și mai știm, din dosarele DNA, că banii noștri s-au dus pe comisioane nesimțite către politicieni – adică mită – mai mult decât pe investiții de utilitate publică. Am argumente, dar nu acesta este subiectul acestei postări. De fapt, noi plătim multe taxe și impozite, după bunul plac și nivelul de incompetență și corupție atins de cei care ne guvernează, și suntem înșelați la cântar de politicienii cinici, corupți și iresponsabili, căci țara este administrată tot mai prost.

Revenind la tema fiscalității, propun să ne gândim la rolul sistemului de taxe și impozite în dezvoltarea economică. Din câte am înțeles, citind cele scrise de economiști de prestigiu, pe cât mi-a fost accesibil, o relansare economică trebuie să se bazeze pe 1. reducerea fiscalității, 2. reducerea cheltuielilor bugetare și 3. stimularea investițiilor, de stat și private deopotrivă, într-un cadru corect și transparent. Este inutil și chiar stupid să te concentrezi doar asupra uneia dintre cele trei componente. Atâta vreme cât nu le privește și nu le aplici în ansamblu, orice dezbatere este irelevantă și orice proiect incomplet și potențial contraproductiv. Dacă, de pildă, reduci taxele dar nu reduci și cheltuielile, atunci vei crea un deficit mai mare decât poți susține prin dezvoltarea economiei – mai ales dacă nu stimulezi investițiile și, în cazul nostru, nu atragi fonduri europene.

Pornind de la aceste premise, pot fi de acord cu criticii Codului Fiscal propus de guvern și votat cu entuziasm de un parlament dovedit iresponsabil. Sigur că este benefică o reducere a TVA la 19%, dar nu și după ce ai mărit în prealabil salariile demnitarilor și ale primarilor, pensiile diferitelor categorii de privilegiați, inclusiv ale parlamentarilor, ai dublat alocațiile și te pregătești de o campanie de pomeni electorale în vederea alegerilor de anul viitor. La fel a procedat și guvernul Tăriceanu și știm cât am tras după ce a plecat – deși nu sunt de acord nici cu soluțiile aplicate în 2010 de președintele Băsescu și de guvernul Boc, pentru că erau strict contabile și nu rezultatul unor reforme de sistem. Pe de altă parte, dacă ne uităm atent în Codul Fiscal propus spre promulgare, vedem că el conține și măriri de impozite tocmai pentru cei care susțin economia, și anume sectorul privat: oricine și-a început activitatea de la domiciliu, pentru că inițial este mai greu să-ți închiriezi/cumperi un sediu, și nu și-a schimbat sediul social între timp, pentru că birocrația este demolatoare, va plăti sume astronomice pentru acest sediu inițial.

Ar trebui deci să fiu de acord cu decizia președintelui Iohannis de a retrimite Codul Fiscal în Parlament. Poate că mai multă lume ar reuși să fie de acord cu el, dacă ar fi fost capabil să explice, pe înțelesul tuturor, repetat și inteligibil, de ce ne va merge mai bine dacă acest Cod va fi modificat. În absența unei campanii susținute și coerente de comunicare (are dreptate aici Dan Tăpălagă), poporul va înțelege mai ușor că președintele nu vrea să reducem TVA, de pildă, așa cum cinic argumentează Victor Ponta, recurgând în plus la un naționalism de mahala, în numele căruia îl acuză pe președinte că aplică decizii luate înafara țării, împotriva românilor. Este rușinos să invoci asemenea argumente – dar mai rușinos pentru o țară este să aibe un astfel de premier și pentru președinte să uite că i-a cerut demisia și să nu-i ceară socoteală pentru o plecare din țară care nu se poate justifica potrivit reglementărilor în vigoare. Revenind la Codul Fiscal, am putea să ne întrebăm dacă tot documentul este viciat, sau doar anumite capitole. Președintele nu spune nimic, iar consilierul său nu vorbește pe înțelesul electoratului și are nevoie de o armată de „tălmaci” în studiourile tv, care toți au propriile interpretări și agende – deci cacofonia este perfectă! În consecință, PSD marchează puncte electorale în dauna PNL, ceea ce partidul lui Victor Ponta, pardon, al Rovanei Plumb, își și dorește. Am putea spune deci că, acționând cum a acționat, președintele i-a oferit un splendid prilej de propagandă populistă celui căruia la un moment dat i-a cerut demisia. Mare talent politic trebuie să ai ca să reușești o asemenea performanță!

Dincolo de nebunia propagandistică de ambele părți, cred că acest  Cod Fiscal va duce mai degrabă la dezechilibre bugetare, care vor fi plătite de noi după alegeri, decât la un reviriment economic. Reducerile de cheltuilei lipsesc (are dreptate Gabriel Biriș); dimpotrivă, cheltuielile cu pensiile, alocațiile și salariile cresc. Investițiile sunt reduse drastic iar banii europeni rămân în continuare un miraj, din cauza incompetenței administrative și a corupției rămase enedemice, cu toate eforturile DNA. Despre cheltuieli și investiții nu scrie în Codul Fiscal, dar fără să le privim și pe ele, degeaba vorbim de Codul Fiscal, izolat. Pentru a le pune pe toate în context însă este nevoie de o viziune de ansamblu, de un proiect de țară și de o comunicare constantă și eficientă. Nu le vedem. Domnul Iohannis a priceput ceva de la guvernatorul BNR Mugur Isărescu despre riscul dezechilibrelor pe termen mediu și a retrimis Codul Fiscal înapoi la Parlament, după ce a fost de acord cu mărirea salariilor demnitarilor. Bravo! Cum să nu aibe spor discursul populist despre reducerea TVA promovat de PSD și de premierul-golan?

Rezultă din cele de mai sus că 1. domnul Iohannis nu are o viziune de ansamblu asupra economiei și societății și nici nu s-a străduit să și-o formeze; ca atare, nu este consecvent cu sine însuși, și 2. că domnul Iohannis nu consideră că are datoria să le comunice și cetățenilor ideile și principiile sale, dacă le are.

De ce comunică oare președintele atât de catastrofal? Este vorba de o inabilitate, sau de aroganță? În opinia mea, este vorba de ambele. Discursul i-a fost întotdeauna sărac și sec, ceea ce nu înseamnă, cum spun adepții lui înfocați, că „tace și face”, ci că ideile și pasiunea pentru idei îi lipsesc cu desăvîrșire. Discursul sec și sărac trădează o gândire pe măsură. În istoria speciei umane, limba și gândirea s-au dezvoltat simultan, nu consecutiv.  În plus, este clar că președintele este indiferent față de popor. Nu vreau să spun neapărat că nu-l iubește (deși cred), doar că nu-i pasă de el. Înainte să aruncați cu pietre în blogger, să vedem câte vizite a făcut președintele în străinătate, inclusiv călătorii de plăcere, și câte vizite în țară. Nu-i reproșez vizitele de stat, dar vacanțele grăbite în străinătate, da. Nici măcar după ce s-a relaxat în Madeira nu și-a făcut timp pentru un turneu prin  țară. S-a dus la deschiderea unui centru Bosch? Îmi pare rău, dar de această vizită profită firma Bosch, prin imaginea sa, după cum bine știu specialiștii în PR, nu electoratul român. Sunt 100% pentru investițiile străine, dar aici vorbim despre altceva. Și, oricum, înafară de vizita la firma Bosch, pe unde l-am mai văzut? Vă va fi tuturor greu să vă amintiți.

Cauza acestei deficiențe este, cred, mai profundă și nu pot decât s-o intuiesc: cei care l-au creat pe Iohannis ca unică alternativă la Victor Ponta au vrut să ne vândă un personaj și o poveste. Un popor sătul de scandal trebuia să se mulțumească cu o telenovelă prezidențială jucată de un cuplu cu veleități de familie regală, preocupat de lucruri frumoase și elegante, detașat de zgomotul, furia și noroiul politicii de zi cu zi. Viziunea și pasiunea nu aveau ce căuta în acest scenariu – avea cine să se ocupe de ele și să asigure surpaviețuirea unei părți a USL în sfera puterii. De aceea președintelui i s-a spus probabil să comunice mai puțin – că oricum nu prea are ce comunica, înafară de ceea ce îi scriu alții. De altfel, toată comunicarea Administrației prezidențiale este un dezastru. Mi-a atras atenția zilele acestea observația unei jurnaliste din Spania, Ana Maria Damian, pe care o știu demult și cu al cărei soț, tot jurnalist, am colaborat la Europa FM și la TVR: pentru că echipa de comunicare a cuplului prezidențial nu comunică, presa scrie și ea ce poate și se „ocupă de prostii”. Iar din vizita la Madrid reținem doar toaletele doamnei Iohannis, și spatele întors al președintelui României către Regina Letitia. Or comunicarea cu cetățenii nu este opțională pentru un președinte; ea este o obligație, pentru că a fost ales de cetățeni, pentru că ei i-au dat mandatul și au investit în el speranțe și aspirații, și – mai prozaic dar la fel de important – este plătit de ei. Cât despre mitul președintelui care „tace și face”, putem spune doar că președintele mai mult tace decât face, iar când spune câte ceva, ți-ai dori să tacă. Cum era pregătit pentru alt scenariu – de telenovelă prezidențială – domnul Iohannis nu poate învăța repede un nou rol, chiar dacă serialul s-a schimbat. Ne aflăm în The West Wing sau în House of Cards, dacă vreți, și nu avem protagonist. Poporul a vrut un președinte implicat și responsabil, nu unul decorativ. Klaus Iohannis este depășit de așteptările electoratului, așa cum Ion Iliescu a fost depășit, după decembrie 1989, de anti-comunismul dezlănțuit al unei părți a populației care nu voia perestroika, ci democrație liberală și economie de piață.

Dacă mă întrebați dacă îl regret pe Traian Băsescu, vă răspund fără ezitare: pe Traian Băsescu din primul mandat, care a condamnat comunismul, a predat CNSAS arhivele Securității, și a demarat reforma justiției și lupta anti-corupție îl regret fără rezerve. Pe cel din finalul celui de-al doilea mandat, devenit captiv al cercurilor de interese din jurul Elenei Udrea, nu, tot fără rezerve. Iar pe cel din ultimele luni, care lovește în justiție pentru a-i apăra pe Udrea și pe Ponta, la fel de puțin. În plus, cu riscul de a-i enerva pe unii, voi spune că am apreciat-o întotdeauna pe Maria Băsescu, din toate punctele de vedere, inclusiv al ținutei și al discreției. În final, vă amintesc tuturor că Traian Băsescu nu ne ignora, ci ne trata ca pe niște parteneri de dialog, iar realizările din primul mandat nu i le va lua nimeni. Iar Klaus Iohannis nu le va egala în veci. Este din alt film.

PS: despre incoerența PNL, care a votat Codul Fiscal și acum ne spune că nu este bun pentru că îl aplică guvernul Ponta, nici nu-mi pierd vremea să vorbesc. Nu tot guvernul Ponta îl punea în aplicare atunci când a fost votat? Este atât de jenant  din punct de vedere intelectual, încât mă jenez să comentez.

 

OPȚIUNILE LIPSEI DE ALTERNATIVĂ

Prin multe momente grele a trecut România în ultimii 25 de ani, dar niciodată nu a fost atât de penibilă cum este astăzi, cu un premier dezertor, un președinte mut și nici un partid politic onorabil.

În acest moment toată lumea, de la PSD la șeful statului, se complace în a întreține, din motive proprii, o paiață politică – l-am numit pe Victor Ponta – ca prim ministru oficial. Victor Ponta este dezertor, fugar, aflat la Istanbul ca persoană particulară. Guvernul nu a dat nici un comunicat oficial cu privire la starea lui de sănătate. A plecat încălcând hotărârea CSAT care reglementează condițiile în care premierul și președintele pot fi tratați în străinătate, deci nu ese află în Turcia ca premier, ci în calitate de simplu cetățean. Nici nu știm dacă mai are gardă SPP, dar știm deja că nu are o linie telefonică specială.

Pot să înțeleg că PSD se agață de această ficțiune – Ponta-premier – pentru a rămâne la guvernare cât mai mult sau, în ultimă instanță, pentru a-și organiza ieșirea astfel încât să pară că este în continuare un jucător politic important. În interior însă se dau bătălii crâncene: atunci când Liviu Dragnea și Marian Oprișan repetă zilnic la televizor că Victor Ponta trebuie să se întoarcă în țară, deși premierul și-a mai acordat două săptămâni de vacanță, este limpede că nu fac altceva decât să-l submineze în ochii opiniei publice, încercând să salveze propriile facțiuni din partid. Aceste demersuri nu fac decât să sporească șansele generalului Oprea nu numai de a se menține cât mai mult în fruntea guvernului, ci chiar de a prelua PSD, partid care nu știe să trăiască altfel decât din accesul nelimitat la resursele bugetare. Or dacă Gabriel Oprea iese din coaliție și se aliază cu PNL și UDMR, guvernul cade și PSD intră în opoziție, ceea ce înseamnă că nu va organiza alegerile, ceea ce poate fi problematic pentru el. Când Gabriel Oprea dă consemn UNPR să voteze altfel decât coaliția – în numele interesului național, desigur! –  el avertizează de fapt PSD că numai alături de el se poate menține la putere, pentru că numai partidul său – care a înghițit recent și PPDD – are voturile necesare asigurării unei majorități. Iar faptul că psd-iștii și-au îngropat securea de război cu UNPR și au admis, în frunte cu Victor Ponta, că acordul de guvernare nu se referea la numirea directorilor serviciilor de informații nu face altceva decât să confirme statutul de kingmaker al liderului UNPR. Este practic o capitulare în fața lui Moș Teacă.

Ambițiile lui Moș Teacă sunt mari, cum am văzut, indirect proporționale cu capacitatea sa de a articula un mesaj politic coerent sau o viziune politică potrivită unei Românii care este membră a UE și NATO într-un moment istoric extrem de dificil. Ce o fi gândind el, de pildă, despre criza din Grecia? Dar despre politica Rusiei în Europa? Să nu ne pierdem vremea cu întrebări al căror răspuns îl cunoaștem. Să observăm însă că PSD a ajuns la mâna unui personaj mai mult decât controversat, despre care Omar Hayssam, de pildă, spunea că îi este apropiat. Cum PSD este cel mai important partid al țării și principalul partid de guvernare, țara și guvernul au ajuns să fie conduse de Moș Teacă. Ne place? Putem tolera? Deocamdată văd că da, ceea ce ne discreditiează ca națiune serioasă.

Este de presupus că muțenia președintelui Iohannis ascunde un joc politic de culise. Dacă lasă PSD să guverneze până la alegeri, șansele unei victorii a PNL  în 2016 devin practic nule, iar președintele riscă să devină un fel de mazetă fără putere și fără autoritate, ușor de înlăturat în 2019. În plus, ceea este mult mai grav, nimeni nu garantează că PSD, regrupat sub comanda generalului Oprea, nu va continua asaltul asupra statului de drept și DNA. Deocamdată Moș Teacă agită stindardul statului de drept, dar putem să-l credem pe cuvânt că s-a convertit în combatant anti-corupție? Pe cuvânt nu, dar pe un eventual dosar, da. Altfel ar însemna că este singurul politician curat dintr-o coaliție de dalmațieni. Dacă un asemenea dosar există, atunci s-ar putea ca UNPR să părăsească actuala coaliție și să se alieze cu PNL pentru a forma un nou guvern, acceptându-l chiar pe Cătălin Predoiu ca premier și negociind la sânge pentru sine ministere și alte poziții importante. Probabil că este singura alternativă posibilă pentru Klaus Iohannis și incapabilul său partid, PNL. Deși pentru noi această soluție este o broască râioasă greu de înghițit, pentru PNL nu va fi atât de greu – doar au fost parteneri cu UNPR – unii în timpul guvernării Boc, alții în USL. Iată o nouă expresie a mizeriei clasei politice românești.

Realist vorbind, nu ne putem dori altceva în contextul actualei coaliții majoritare. Sigur că ar fi de dorit alegeri anticipate, dar știm că ele sunt aproape imposibil de organizat în cadrul constituțional actual. Iar alegeri anticipate organizate de guvernul PSD-ALDE, cu Moș Teacă la Interne, pot da un rezultat care ar surprinde în mod neplăcut orice imaginație. Ceea ce ridică o nouă problemă: poate un eventual guvern  Predoiu să-și permită să-l mențină la MAI pe imponderabilul Oprea, care dorește de fapt să devină liderul Stângii și să preia PSD, nu să susțină democrația liberală în România? Iată o problemă greu de rezolvat, ale cărei date cred că se negociază intens în culisele de la Cotroceni.

Tot ce am făcut în paragrafele de mai sus a fost să schițez calcule politice – nu strategii, nu proiecte de țară, nu viziuni politice. Doar calcule, din care singura rază de lumină nu poate fi decât înlăturarea de jure a lui Victor Ponta din funcția pe care nu o mai deține de facto și crearea unui culoar îngust pentru o schimbare de putere reală în 2016; o atenuare a dezastrului actual, fără a-i înlătura consecințele și rădăcinile, căci balaurul psd-ist are șapte capete, iar Făt Frumos nu există. Suntem reduși la calcule de acest fel pentru că acestea sunt partidele cu care avem de a face: corupte, putrede, cinice, rupte de societate, prea puțin preocupate de binele public.  Cu alte cuvinte, pentru că nu există o alternativă politică reală, un partid care să nu fie produsul „sistemului ticăloșit”, ci anti-sistem ticăloșit. Dar într-un organism mâncat de metastazele puterii politice instituite și definite de PSD de 25 de ani, unde am putea găsi un organ sănătos? Iată de ce vorbim de fapt doar despre niște opțiuni politice limitate, dictate de lipsa de alternativă la care ne-a condamnat clasa politică generată de PSD și de emulii săi, adică toate partidele politice parlamentare.

Această lipsă de alternativă, percepută fie și intuitiv de cetățeni, explică probabil și apatia față de o situație care ar fi intolerabilă într-o democrație serioasă. Președintele Iohannis pare mulțumit cu această apatie, care îi permite, în primă instanță, să opereze din umbră. Poate că îi și convine ca PSD să se compromită tot mai mult, pe zi ce trece, susținând un premier care a devenit personaj de bâlci și perpetuând o manea politică. Poate că nu vrea să fie perceput ca demolatorul unui partid validat de alegeri democratice și preferă să-l lase să se distrugă singur. Sunt calcule ușor de făcut și de înțeles. Ceea ce uită domnul Iohannis este însă că nu numai PSD se erodează, ci și credibilitatea instituțiilor statului și chiar și a președinției. Cetățenii au nevoie de un reper moral care să dea o direcție țării. Ideile, valorile și principiile nu pot fi înlocuite de calcule. Doar ideile, principiile și valorile dau legitimitate și substanță unei ordini democratice, care, în esența ei, este mult mai mult decât o luptă pentru putere. Or la acest capitol domnul Iohannis eșuează – nu numai pentru că nu știe să comunice, ci pentru că nu vrea să comunice. Iar cetățenii se simt, pe bună dreptate, disprețuiți, cu excepția unui mic grup de adepți, care ne repetă tot timpul că președintele „tace și face”, fără a ne explica și ce face el, de fapt. Or comunicarea cu cetățenii face parte din fișa postului unui președinte ales prin votul direct al cetățenilor, nu de partidele din Parlament. Din cauza lipsei de comunicare a Cotrocenilor cu națiunea se ajunge la suspiciunea că domnul Iohannis este complice cu Victor Ponta, din moment ce nu a sancționat public faptul că premierul a încălcat o hotărâre CSAT plecând la tratament în străinătate din proprie inițiativă. Cum își va recâștiga el credibilitatea dacă nu cere o anchetă a CSAT în cazul plecării din țară a premierului-fantomă? De ce, în fond, acordă un răgaz atât de mare PSD ca să se reorganizeze, fie și în tranșee?

Nu am răspunsuri la aceste întrebări. Din păcate, în privința președintelui, nu avem nici opțiuni, nici alternative, deocamdată.

Nu mă număr însă printre cei care susțin apatia și je-m’en-fichisme-ul când este vorba de țara mea. Mă irită sastisirea unora și altora față de spațiul public din care spiritul public a dispărut, cum bine spune Horia Roman Patapievici, deși înțeleg că ea este justificată de spectacolul jalnic al televiziunilor. Nu avem unde fugi de acasă; nu putem transforma cultura în insulă de refugiu. Trebuie s-o integrăm și s-o impunem în cetate.

Nu pot renunța la valorile și principiile democrației liberale, chiar dacă preferințele mele politice se îndreaptă spre varianta unui conservatorism de tipul „one nation Tory” pe care nu-l văd reprezentat în țară decât de site-ul In linie dreaptă și de Ioan Stanomir. Nu țin să fiu de partea majorității cu orice preț. Uneori, majoritatea cuprinde și partea pe care mă situez, cum s-a întâmplat în 1996, 2004, 2009 și 2014. Dacă nu vine, regret că nu am putut fi convingătoare, dar nu mă duc după ea cu orice preț. În consecință, nu cred că avem dreptul să abandonăm lupta pentru eradicarea din viața publică a PSD, ca partid generator de corupție și fărădelege. Iar dacă putem cuceri o bucățică de teritoriu cu un nenorocit de guvern de coaliție PNL-UNPR condus de Cătălin Predoiu, trebuie să ne batem pentru ea, în speranța că va face o breșă, câte de mică, într-un sistem aflat în putrefacție, ne va da o gură de oxigen și va deschide eventual calea pentru o reconstrucție a spațiului politic. După cum vedeți, nu-mi fac iluzii, dar nici nu depun armele.

NU TU PREMIER, NU TU PREȘEDINTE

Ce fel de țară mai e și România, cu un premier care pleacă de capul lui în lume, în avionul unui șef de stat străin, fără să anunțe nimic în prealabil, și cu un șef de stat care stă de lemn-Tănase la Cotroceni și nu face nimic? Dacă privim situația cu seriozitate, putem să ne întrebăm în mod legitim – și chiar trebuie să o facem – dacă nu cumva avem de a face cu o fugă – sau o tentativă de fugă din țară a premierului cercetat penal. Dacă este așa, atunci este legitim să ne întrebăm de ce președintele Iohannis nu intră în acțiune. Este complice cu Ponta sau nu știe ce să facă pentru că evenimentele i-au scăpat de sub control? În tot cazul, tăcerea prelungită a Administrației prezidențiale este un lucru extrem de prost făcut – sau tăcut – în aceste zile. Oricum ar sta lucrurile, șeful statului este dator să limpezească situația, pe care nu are cum să nu o știe, de vreme ce serviciile de informații îi stau la dispoziție.

Ca să-mi explic suspiciunile, încerc să rezum elementele stranii și scandaloase în același timp legate de „operația” lui Victor Ponta, undeva în Turcia

-         Nu există nici un comunicat al guvernului înafară de cel legat de delegarea competențelor premierului către vicepremierul Gabriel Oprea. Or nu este normal să nu știm în ce condiții a plecat premierul în Turcia, care este starea lui de sănătate. Comunicarea pe Facebook nu înlocuiește nicăieri în lume comunicarea instituțională.

-         Nu există nici un fel de comunicare oficială a medicilor care l-au consultat pe premier în țară și în Turcia. Să ne amintim de operațiile suferite de Traian Băsescu și de informările zilnice oferite de medici, fie că era vorba de Viena sau de București.

-         Nici soția, nici mama, nici prietenii apropiați (de ex. Sebastian Ghiță) nu sunt alături de Victor Ponta, deși neoficial ni se spune că situația lui este gravă iar recuperarea complicată. Ce soție își abandonează soțul dacă acesta cu adevărat suferind?

-         Nu știm cine plătește și nici cât pentru aceste pretinse servicii medicale.

-         Nu știm oficial cum a ajuns Victor Ponta în Turcia. Dacă a călătorit cu avionul unui șef de stat străin, în speță Recep Tayip Ergodan, se ridică o serie de semne de întrebare cu privire la relațiile pe care premierul României le întreține cu oameni politici înafara cadrului instituțional.

-         Este o coincidență stranie totuși că operația la genunchi a fost invocată exact în ziua în care premierul trebuia să fie audiat la DNA.

 

În lipsa unor informații și documente oficiale, prezentate de guvern și de instituțiile medicale, avem toate temeiurile să suspectăm că suntem mințiți în față, mai ales că personajul principal este cercetat într-un dosar penal de fals, uz de fals, spălare de bani și evaziune fiscală. Este legitim să ne imaginăm chiar că Victor Ponta se gândește – dacă nu s-a și hotărât deja – să rămână multă vreme în Turcia, unde se pare că poate scăpa și de o eventuală extrădare dacă este considerat victima unor persecuții politice. Dar cum a ajuns el în relații atât de apropiate cu Erdogan? Prin contactele personale din Dubai și Abu Dhabi? În absența unor informații oficiale credibile, avem tot dreptul să speculăm. Dar deja este prea târziu ca vreun comunicat guvernamental să mai poată fi credibil, iar suspiciunile privind o fugă în stilul Omar Haysam încep să nu mai pară fanteziste. Mai mult, gândul mă duce la cazul premierului socialist italian Bettino Craxi, care, în 1994, a fugit în Tunisia când a aflat că va fi audiat de procurori într-un caz de corupție. Tot lui Craxi i s-a reproșat că a contribuit la venirea la putere a președintelui tunisian Ben Ali, considerat dictator de poporul său și devenit în 2011 obiect al revoltelor de la Tunis care au dat semnalul de începere a „primăverii arabe”. Cum Ponta este un plagiator dovedit, nu m-aș mira să-l plagieze pe Craxi: toate condițiile sunt întrunite.

 

Mă interesează mai puțin acum soarta PSD sau odiseea combinațiilor politice – oricum mizere – care vor urma pentru salvarea găștii aflate la putere. Am scris despre ele ieri, pe acest blog. Mă interesează însă pe mâinile cui am ajuns, în calitate de cetățean plătitor de taxe al acestei țări. În primul rând, constat că nu există nici o procedură oficială privind gestionarea problemelor medicale ale demnitarilor, ceea ce nu este normal. Avem dreptul să știm în ce măsură guvernanții sunt capabili să-și îndeplinească obligațiile, pentru că deciziile lor ne privesc pe toți. Avem de asemenea dreptul să știm dacă beneficiază de îngrijiri corespunzătoare. Toți cei care tunau și fulgerau împotriva celei mai mici întârzieri a comunicatelor medicale în cazul lui Traian Băsescu, adică psd-iștii, dau acum din umeri la televizor și ne spun că premierul este cetățean UE și se poate opera unde dorește. Se poate, dar nici un premier nu este un simplu cetățean, ci personaj public, cu responsabilități, și este dator să ne informeze în mod credibil, prin mijloace instituționale.

 

În al doilea rând, mă întreb ce legi guvernează relațiile dintre un demnitar român și o putere străină. Poate premierul României să întrețină, în mod total netransparent, relații private cu președintele Turciei, de pildă? Ce ar zice nemții, de pildă, dacă s-ar trezi într-o bună dimineață că Angela Merkel se tratează în Turcia sau în Maroc de o afecțiune pentru care nu prezintă nici un certificat medical?

In opinia mea, acțiunile premierului din ultimele două săptămâni ar trebui să facă obiectul unei investigații oficiale, ordonate de CSAT. Președintele Klaus Iohannis trebuie să iasă din muțenie, dacă nu vrea să fie perceput ca o marionetă a unor forțe pe care nu le controlează, sau pur și simplu ca incapabil de a-și îndeplini atribuțiile de șef de stat. În tot cazul, ne datorează, nouă, cetățenilor, informații și o luare de poziție fermă față de această situație inacceptabilă – dacă nu vrea să devină el însuși inacceptabil.

 

 

JOCURILE GENERALULUI OPREA ȘI INTERESUL NAȚIONAL

Pentru că refuz să-mi trădez condiția de „trestie gânditoare” (roseau pensant), am încercat și eu să descifrez sensul mișcărilor contradictorii ale generalului Oprea pe eșichierul politic dâmbovițean. De câteva zile toată lumea se întreabă de ce s-a convertit brusc acest personaj cel puțin controversat la democrația liberală care are drept stâlp de susținere statul de drept, cum de face declarații care lovesc – indirect dar sigur – chiar în cel pe care afirmă cu tărie că-l sprijină, și anume în Victor Ponta. Căci ce altceva pot fi declarația de susținere a Laurei Codruța Kovesi pentru un nou mandat la conducerea DNA și amenințarea cu retragerea din coaliția de guvernare dacă modificările legislației penale nu vor fi abandonate?

Nimeni nu crede în sinceritatea acestei „convertiri”, care vine prea târziu pentru a fi credibilă și nu a fost anunțată de nici una din acțiunile și declarațiile anterioare ale actualului vice-premier. Admit că, în timpul guvernului Boc, partidul pe care îl conduce, UNPR, a sprijinit în Parlament reforma justiției așa cum a susținut-o Traian Băsescu. Tot el însă l-a trădat pe președinte în 2012 fără nici o remușcare. Deci nu trebuie să căutăm resorturile acțiunii sale în sfera principiilor, ci a calculelor politice de conjunctură.  Care ar fi așadar calculele pe care le putem ghici în spatele acțiunilor din ultima vreme ale generalului Oprea? Fără a avea acces la meandrele gândirii liderului UNPR, deduc că este vorba nu atât de o inițiativă a sa proprie, ci de un efort a unui segment din actuala coaliție de guvernare de a-și salva poziția dominantă în fața degringoladei pe care o poate declanșa ancheta DNA în cazul Ponta, privită ca punct culminant al campaniei anti-corupție din ultimii ani. Este clar că Victor Ponta nu poate continua să conducă guvernul dacă este chemat frecvent la DNA pentru a da socoteală pentru faptele sale din perioada cârdășiei cu Dan Șova. Este deci necesar ca PSD să scape de el ca să supraviețuiască, fie și într-o formulă restrânsă, impusă tot de rigorile justiției. Metoda modificării legislației penale, menită să întoarcă ceasul istoriei înapoi la momentul „Rodica Stănoiu” nu rezistă presiunii externe, din partea UE și a NATO. Nu uitați că toate încercările de a acționa în această direcție au fost stopate în ultimul moment; așa s-a întâmplat și acum, când modificările propuse de PSD pentru a-i paraliza pe procurori au fost amânate pentru sesiunea din toamnă, deși parlamentarii puterii erau nerăbdători să le adopte înainte de vacanța de vară. Nu cred că decizia amânării a fost luată în urma amenințărilor generalului Oprea cu retragerea sprijinului politic, ci în urma unor demersuri discrete dar ferme din partea aliaților occidentali, care știu cum să pună presiune pe o țară care are nevoie de condiții favorabile de creditare pentru a-și acoperi salariile bugetarilor și pensiile. Cred că generalul Oprea s-a folosit de acest moment, probabil fiind bine consiliat, pentru a se legitima ca garant al independenție justiției.

În consecință, generalul Oprea spune acum exact ce vor să audă UE și NATO pentru că dorește să-și legitimeze partidul ca partener de negociere în eventualitatea prăbușirii, fie și controlate, a PSD. Generalul știe bine că PNL nu este de fapt un partener credibil pentru Occident, mai ales că „vechiul” PNL, când se afla la guvernare, a încercat să retragă forțele românești din Irak iar președinteel Iohannis a fost – și a rămas – destul de indulgent față de Moscova. El însă nu a fost niciodată suspectat de afinități putiniene, fiind un produs eminamente local. Această tentativă de legitimare în ochii partenerilor externi poate facilita pe plan intern o preluare a psd-iștilor care nu doresc să renunțe la putere de dragul lui Ponta, sau chiar o preluare a conducerii unui nou partid, rezultat din fuziunea PSD-UNPR, fuziune despre care s-a mai vorbit în trecut. Nu știm dacă generalul Oprea se visează pe sine viitor premier sau pregătește terenul pentru altcineva, poate un personaj cu altă anvergură intelectuală și alt nivel de credibilitate internațională. În nici un caz nu cred că recentele lui mișcări au fost gândite de el; cred că i-au fost inspirate, chiar dictate, de alți actori. Dacă ne uităm atent în trecutul său, observăm, în perioada guvernului Boc, o prietenie accentuată cu Elena Udrea, care la rândul ei era în bune relații cu directorul SRI de atunci, George Maior, pe care și generalul îl apreciază și care trebuia să plece ambasador la Washington dar încă nu a plecat. Într-un scenariu anunțat de Victor Ponta, George Maior ar fi devenit premier în cazul victoriei domnului Ponta la prezidențiale. Oare să fie întâmplătoare atacurile doamnei Udrea la adresa lui Cătălin Predoiu, singurul politician decent al momentului, desemnat premier în umbră de PNL? Nu cred, cum sigur nu au fost întîmplătoare nici apărarea lui George Maior, cu care se întâlnea în timpul campaniei, nici atacurile ei la adresa lui Florian Coldea, adjunctul supraviețuitor al domnului Maior la SRI.

Jocurile sunt în tot cazul ascunse și complicate. S-ar putea ca domnul Maior să devină brusc singura candidatură valabilă a actualei coaliții în cazul ieșirii din scenă a lui Victor Ponta – din motive medicale, desigur. Occidentul ar fi, într-un fel,    constrâns să-l accepte; majoritatea parlamentară l-ar vota ca pe ultima șansă de a rămâne la putere, uitând că și el a sprijinit DNA; iar noi, alegătorii și contribuabilii, nu am avea nici un cuvânt de spus. Nu știu dacă așa se vor desfășura evenimentele, dar am destule indicii ca să cred că intenția unei astfel de evoluții există, iar informațiile cu privire la o posibilă fuziune PLR-PC, menită să coalizeze grupusculele care se pretind de dreapta din fostul USL, sugerează că pe scena politică se operează acum regrupări importante.  Sigur, poate contează și cum vede lucrurile președintele Iohannis, care nu este un fan al lui George Maior. În această privință însă, cred că președintele va vedea ceea ce îi vor spune să vadă cei mai puternici decât el.

Va fi această mișcare, dacă se va concretiza, în interesul național – cel mult invocat de Gabriel Oprea? Doar în măsura în care interesul unei țări poate fi servit de personaje dubioase și partide compromise – adică de ciori vopsite. Noi nu avem partide autentice, ci doar triburi, care-și negociază teritorii și se bat pentru accesul la resurse. O alternativă reală nu există, iar societatea civilă, așa cum a existat la începutul anilor 90, este moartă. Din când în când, fantoma ei mai trimite în spațiul virtual câte un comunicat revoltat de care nimeni nu ține seama, nici măcar șeful statului – de care de asemenea nu mai ține seama multă lume.  În cazul scandalului recent legat de dosarul penal al lui Victor Ponta și de tentativele de modificare a legislației penale, fantoma societății civile a uitat să ne viziteze.

Poate că am prezentat un tablou prea sumbru. Unde este speranța, îmi veți spune? Iar eu voi răspunde că, atâta vreme cât puterea de la București nu se poate rupe de Occident, cum ar dori ea în fundul sufletului ei mic, negru și hrăpăreț, mai avem o șansă să nu ne prăbușim, fie și grație unor penibile compromisuri și expediente. În privința speranței autentice în regenerarea noastră morală și politică, mărturisesc că rămân sceptică până în momentul în care vom vedea că există forțe interne viguroase – în societate și în politică – decise și convinse să susțină un astfel de reviriment. Dar acum este dimineața, ziua este mohorâtă și reveriile total inoportune.