OPȚIUNILE LIPSEI DE ALTERNATIVĂ

Prin multe momente grele a trecut România în ultimii 25 de ani, dar niciodată nu a fost atât de penibilă cum este astăzi, cu un premier dezertor, un președinte mut și nici un partid politic onorabil.

În acest moment toată lumea, de la PSD la șeful statului, se complace în a întreține, din motive proprii, o paiață politică – l-am numit pe Victor Ponta – ca prim ministru oficial. Victor Ponta este dezertor, fugar, aflat la Istanbul ca persoană particulară. Guvernul nu a dat nici un comunicat oficial cu privire la starea lui de sănătate. A plecat încălcând hotărârea CSAT care reglementează condițiile în care premierul și președintele pot fi tratați în străinătate, deci nu ese află în Turcia ca premier, ci în calitate de simplu cetățean. Nici nu știm dacă mai are gardă SPP, dar știm deja că nu are o linie telefonică specială.

Pot să înțeleg că PSD se agață de această ficțiune – Ponta-premier – pentru a rămâne la guvernare cât mai mult sau, în ultimă instanță, pentru a-și organiza ieșirea astfel încât să pară că este în continuare un jucător politic important. În interior însă se dau bătălii crâncene: atunci când Liviu Dragnea și Marian Oprișan repetă zilnic la televizor că Victor Ponta trebuie să se întoarcă în țară, deși premierul și-a mai acordat două săptămâni de vacanță, este limpede că nu fac altceva decât să-l submineze în ochii opiniei publice, încercând să salveze propriile facțiuni din partid. Aceste demersuri nu fac decât să sporească șansele generalului Oprea nu numai de a se menține cât mai mult în fruntea guvernului, ci chiar de a prelua PSD, partid care nu știe să trăiască altfel decât din accesul nelimitat la resursele bugetare. Or dacă Gabriel Oprea iese din coaliție și se aliază cu PNL și UDMR, guvernul cade și PSD intră în opoziție, ceea ce înseamnă că nu va organiza alegerile, ceea ce poate fi problematic pentru el. Când Gabriel Oprea dă consemn UNPR să voteze altfel decât coaliția – în numele interesului național, desigur! –  el avertizează de fapt PSD că numai alături de el se poate menține la putere, pentru că numai partidul său – care a înghițit recent și PPDD – are voturile necesare asigurării unei majorități. Iar faptul că psd-iștii și-au îngropat securea de război cu UNPR și au admis, în frunte cu Victor Ponta, că acordul de guvernare nu se referea la numirea directorilor serviciilor de informații nu face altceva decât să confirme statutul de kingmaker al liderului UNPR. Este practic o capitulare în fața lui Moș Teacă.

Ambițiile lui Moș Teacă sunt mari, cum am văzut, indirect proporționale cu capacitatea sa de a articula un mesaj politic coerent sau o viziune politică potrivită unei Românii care este membră a UE și NATO într-un moment istoric extrem de dificil. Ce o fi gândind el, de pildă, despre criza din Grecia? Dar despre politica Rusiei în Europa? Să nu ne pierdem vremea cu întrebări al căror răspuns îl cunoaștem. Să observăm însă că PSD a ajuns la mâna unui personaj mai mult decât controversat, despre care Omar Hayssam, de pildă, spunea că îi este apropiat. Cum PSD este cel mai important partid al țării și principalul partid de guvernare, țara și guvernul au ajuns să fie conduse de Moș Teacă. Ne place? Putem tolera? Deocamdată văd că da, ceea ce ne discreditiează ca națiune serioasă.

Este de presupus că muțenia președintelui Iohannis ascunde un joc politic de culise. Dacă lasă PSD să guverneze până la alegeri, șansele unei victorii a PNL  în 2016 devin practic nule, iar președintele riscă să devină un fel de mazetă fără putere și fără autoritate, ușor de înlăturat în 2019. În plus, ceea este mult mai grav, nimeni nu garantează că PSD, regrupat sub comanda generalului Oprea, nu va continua asaltul asupra statului de drept și DNA. Deocamdată Moș Teacă agită stindardul statului de drept, dar putem să-l credem pe cuvânt că s-a convertit în combatant anti-corupție? Pe cuvânt nu, dar pe un eventual dosar, da. Altfel ar însemna că este singurul politician curat dintr-o coaliție de dalmațieni. Dacă un asemenea dosar există, atunci s-ar putea ca UNPR să părăsească actuala coaliție și să se alieze cu PNL pentru a forma un nou guvern, acceptându-l chiar pe Cătălin Predoiu ca premier și negociind la sânge pentru sine ministere și alte poziții importante. Probabil că este singura alternativă posibilă pentru Klaus Iohannis și incapabilul său partid, PNL. Deși pentru noi această soluție este o broască râioasă greu de înghițit, pentru PNL nu va fi atât de greu – doar au fost parteneri cu UNPR – unii în timpul guvernării Boc, alții în USL. Iată o nouă expresie a mizeriei clasei politice românești.

Realist vorbind, nu ne putem dori altceva în contextul actualei coaliții majoritare. Sigur că ar fi de dorit alegeri anticipate, dar știm că ele sunt aproape imposibil de organizat în cadrul constituțional actual. Iar alegeri anticipate organizate de guvernul PSD-ALDE, cu Moș Teacă la Interne, pot da un rezultat care ar surprinde în mod neplăcut orice imaginație. Ceea ce ridică o nouă problemă: poate un eventual guvern  Predoiu să-și permită să-l mențină la MAI pe imponderabilul Oprea, care dorește de fapt să devină liderul Stângii și să preia PSD, nu să susțină democrația liberală în România? Iată o problemă greu de rezolvat, ale cărei date cred că se negociază intens în culisele de la Cotroceni.

Tot ce am făcut în paragrafele de mai sus a fost să schițez calcule politice – nu strategii, nu proiecte de țară, nu viziuni politice. Doar calcule, din care singura rază de lumină nu poate fi decât înlăturarea de jure a lui Victor Ponta din funcția pe care nu o mai deține de facto și crearea unui culoar îngust pentru o schimbare de putere reală în 2016; o atenuare a dezastrului actual, fără a-i înlătura consecințele și rădăcinile, căci balaurul psd-ist are șapte capete, iar Făt Frumos nu există. Suntem reduși la calcule de acest fel pentru că acestea sunt partidele cu care avem de a face: corupte, putrede, cinice, rupte de societate, prea puțin preocupate de binele public.  Cu alte cuvinte, pentru că nu există o alternativă politică reală, un partid care să nu fie produsul „sistemului ticăloșit”, ci anti-sistem ticăloșit. Dar într-un organism mâncat de metastazele puterii politice instituite și definite de PSD de 25 de ani, unde am putea găsi un organ sănătos? Iată de ce vorbim de fapt doar despre niște opțiuni politice limitate, dictate de lipsa de alternativă la care ne-a condamnat clasa politică generată de PSD și de emulii săi, adică toate partidele politice parlamentare.

Această lipsă de alternativă, percepută fie și intuitiv de cetățeni, explică probabil și apatia față de o situație care ar fi intolerabilă într-o democrație serioasă. Președintele Iohannis pare mulțumit cu această apatie, care îi permite, în primă instanță, să opereze din umbră. Poate că îi și convine ca PSD să se compromită tot mai mult, pe zi ce trece, susținând un premier care a devenit personaj de bâlci și perpetuând o manea politică. Poate că nu vrea să fie perceput ca demolatorul unui partid validat de alegeri democratice și preferă să-l lase să se distrugă singur. Sunt calcule ușor de făcut și de înțeles. Ceea ce uită domnul Iohannis este însă că nu numai PSD se erodează, ci și credibilitatea instituțiilor statului și chiar și a președinției. Cetățenii au nevoie de un reper moral care să dea o direcție țării. Ideile, valorile și principiile nu pot fi înlocuite de calcule. Doar ideile, principiile și valorile dau legitimitate și substanță unei ordini democratice, care, în esența ei, este mult mai mult decât o luptă pentru putere. Or la acest capitol domnul Iohannis eșuează – nu numai pentru că nu știe să comunice, ci pentru că nu vrea să comunice. Iar cetățenii se simt, pe bună dreptate, disprețuiți, cu excepția unui mic grup de adepți, care ne repetă tot timpul că președintele „tace și face”, fără a ne explica și ce face el, de fapt. Or comunicarea cu cetățenii face parte din fișa postului unui președinte ales prin votul direct al cetățenilor, nu de partidele din Parlament. Din cauza lipsei de comunicare a Cotrocenilor cu națiunea se ajunge la suspiciunea că domnul Iohannis este complice cu Victor Ponta, din moment ce nu a sancționat public faptul că premierul a încălcat o hotărâre CSAT plecând la tratament în străinătate din proprie inițiativă. Cum își va recâștiga el credibilitatea dacă nu cere o anchetă a CSAT în cazul plecării din țară a premierului-fantomă? De ce, în fond, acordă un răgaz atât de mare PSD ca să se reorganizeze, fie și în tranșee?

Nu am răspunsuri la aceste întrebări. Din păcate, în privința președintelui, nu avem nici opțiuni, nici alternative, deocamdată.

Nu mă număr însă printre cei care susțin apatia și je-m’en-fichisme-ul când este vorba de țara mea. Mă irită sastisirea unora și altora față de spațiul public din care spiritul public a dispărut, cum bine spune Horia Roman Patapievici, deși înțeleg că ea este justificată de spectacolul jalnic al televiziunilor. Nu avem unde fugi de acasă; nu putem transforma cultura în insulă de refugiu. Trebuie s-o integrăm și s-o impunem în cetate.

Nu pot renunța la valorile și principiile democrației liberale, chiar dacă preferințele mele politice se îndreaptă spre varianta unui conservatorism de tipul „one nation Tory” pe care nu-l văd reprezentat în țară decât de site-ul In linie dreaptă și de Ioan Stanomir. Nu țin să fiu de partea majorității cu orice preț. Uneori, majoritatea cuprinde și partea pe care mă situez, cum s-a întâmplat în 1996, 2004, 2009 și 2014. Dacă nu vine, regret că nu am putut fi convingătoare, dar nu mă duc după ea cu orice preț. În consecință, nu cred că avem dreptul să abandonăm lupta pentru eradicarea din viața publică a PSD, ca partid generator de corupție și fărădelege. Iar dacă putem cuceri o bucățică de teritoriu cu un nenorocit de guvern de coaliție PNL-UNPR condus de Cătălin Predoiu, trebuie să ne batem pentru ea, în speranța că va face o breșă, câte de mică, într-un sistem aflat în putrefacție, ne va da o gură de oxigen și va deschide eventual calea pentru o reconstrucție a spațiului politic. După cum vedeți, nu-mi fac iluzii, dar nici nu depun armele.

NU TU PREMIER, NU TU PREȘEDINTE

Ce fel de țară mai e și România, cu un premier care pleacă de capul lui în lume, în avionul unui șef de stat străin, fără să anunțe nimic în prealabil, și cu un șef de stat care stă de lemn-Tănase la Cotroceni și nu face nimic? Dacă privim situația cu seriozitate, putem să ne întrebăm în mod legitim – și chiar trebuie să o facem – dacă nu cumva avem de a face cu o fugă – sau o tentativă de fugă din țară a premierului cercetat penal. Dacă este așa, atunci este legitim să ne întrebăm de ce președintele Iohannis nu intră în acțiune. Este complice cu Ponta sau nu știe ce să facă pentru că evenimentele i-au scăpat de sub control? În tot cazul, tăcerea prelungită a Administrației prezidențiale este un lucru extrem de prost făcut – sau tăcut – în aceste zile. Oricum ar sta lucrurile, șeful statului este dator să limpezească situația, pe care nu are cum să nu o știe, de vreme ce serviciile de informații îi stau la dispoziție.

Ca să-mi explic suspiciunile, încerc să rezum elementele stranii și scandaloase în același timp legate de „operația” lui Victor Ponta, undeva în Turcia

-         Nu există nici un comunicat al guvernului înafară de cel legat de delegarea competențelor premierului către vicepremierul Gabriel Oprea. Or nu este normal să nu știm în ce condiții a plecat premierul în Turcia, care este starea lui de sănătate. Comunicarea pe Facebook nu înlocuiește nicăieri în lume comunicarea instituțională.

-         Nu există nici un fel de comunicare oficială a medicilor care l-au consultat pe premier în țară și în Turcia. Să ne amintim de operațiile suferite de Traian Băsescu și de informările zilnice oferite de medici, fie că era vorba de Viena sau de București.

-         Nici soția, nici mama, nici prietenii apropiați (de ex. Sebastian Ghiță) nu sunt alături de Victor Ponta, deși neoficial ni se spune că situația lui este gravă iar recuperarea complicată. Ce soție își abandonează soțul dacă acesta cu adevărat suferind?

-         Nu știm cine plătește și nici cât pentru aceste pretinse servicii medicale.

-         Nu știm oficial cum a ajuns Victor Ponta în Turcia. Dacă a călătorit cu avionul unui șef de stat străin, în speță Recep Tayip Ergodan, se ridică o serie de semne de întrebare cu privire la relațiile pe care premierul României le întreține cu oameni politici înafara cadrului instituțional.

-         Este o coincidență stranie totuși că operația la genunchi a fost invocată exact în ziua în care premierul trebuia să fie audiat la DNA.

 

În lipsa unor informații și documente oficiale, prezentate de guvern și de instituțiile medicale, avem toate temeiurile să suspectăm că suntem mințiți în față, mai ales că personajul principal este cercetat într-un dosar penal de fals, uz de fals, spălare de bani și evaziune fiscală. Este legitim să ne imaginăm chiar că Victor Ponta se gândește – dacă nu s-a și hotărât deja – să rămână multă vreme în Turcia, unde se pare că poate scăpa și de o eventuală extrădare dacă este considerat victima unor persecuții politice. Dar cum a ajuns el în relații atât de apropiate cu Erdogan? Prin contactele personale din Dubai și Abu Dhabi? În absența unor informații oficiale credibile, avem tot dreptul să speculăm. Dar deja este prea târziu ca vreun comunicat guvernamental să mai poată fi credibil, iar suspiciunile privind o fugă în stilul Omar Haysam încep să nu mai pară fanteziste. Mai mult, gândul mă duce la cazul premierului socialist italian Bettino Craxi, care, în 1994, a fugit în Tunisia când a aflat că va fi audiat de procurori într-un caz de corupție. Tot lui Craxi i s-a reproșat că a contribuit la venirea la putere a președintelui tunisian Ben Ali, considerat dictator de poporul său și devenit în 2011 obiect al revoltelor de la Tunis care au dat semnalul de începere a „primăverii arabe”. Cum Ponta este un plagiator dovedit, nu m-aș mira să-l plagieze pe Craxi: toate condițiile sunt întrunite.

 

Mă interesează mai puțin acum soarta PSD sau odiseea combinațiilor politice – oricum mizere – care vor urma pentru salvarea găștii aflate la putere. Am scris despre ele ieri, pe acest blog. Mă interesează însă pe mâinile cui am ajuns, în calitate de cetățean plătitor de taxe al acestei țări. În primul rând, constat că nu există nici o procedură oficială privind gestionarea problemelor medicale ale demnitarilor, ceea ce nu este normal. Avem dreptul să știm în ce măsură guvernanții sunt capabili să-și îndeplinească obligațiile, pentru că deciziile lor ne privesc pe toți. Avem de asemenea dreptul să știm dacă beneficiază de îngrijiri corespunzătoare. Toți cei care tunau și fulgerau împotriva celei mai mici întârzieri a comunicatelor medicale în cazul lui Traian Băsescu, adică psd-iștii, dau acum din umeri la televizor și ne spun că premierul este cetățean UE și se poate opera unde dorește. Se poate, dar nici un premier nu este un simplu cetățean, ci personaj public, cu responsabilități, și este dator să ne informeze în mod credibil, prin mijloace instituționale.

 

În al doilea rând, mă întreb ce legi guvernează relațiile dintre un demnitar român și o putere străină. Poate premierul României să întrețină, în mod total netransparent, relații private cu președintele Turciei, de pildă? Ce ar zice nemții, de pildă, dacă s-ar trezi într-o bună dimineață că Angela Merkel se tratează în Turcia sau în Maroc de o afecțiune pentru care nu prezintă nici un certificat medical?

In opinia mea, acțiunile premierului din ultimele două săptămâni ar trebui să facă obiectul unei investigații oficiale, ordonate de CSAT. Președintele Klaus Iohannis trebuie să iasă din muțenie, dacă nu vrea să fie perceput ca o marionetă a unor forțe pe care nu le controlează, sau pur și simplu ca incapabil de a-și îndeplini atribuțiile de șef de stat. În tot cazul, ne datorează, nouă, cetățenilor, informații și o luare de poziție fermă față de această situație inacceptabilă – dacă nu vrea să devină el însuși inacceptabil.

 

 

JOCURILE GENERALULUI OPREA ȘI INTERESUL NAȚIONAL

Pentru că refuz să-mi trădez condiția de „trestie gânditoare” (roseau pensant), am încercat și eu să descifrez sensul mișcărilor contradictorii ale generalului Oprea pe eșichierul politic dâmbovițean. De câteva zile toată lumea se întreabă de ce s-a convertit brusc acest personaj cel puțin controversat la democrația liberală care are drept stâlp de susținere statul de drept, cum de face declarații care lovesc – indirect dar sigur – chiar în cel pe care afirmă cu tărie că-l sprijină, și anume în Victor Ponta. Căci ce altceva pot fi declarația de susținere a Laurei Codruța Kovesi pentru un nou mandat la conducerea DNA și amenințarea cu retragerea din coaliția de guvernare dacă modificările legislației penale nu vor fi abandonate?

Nimeni nu crede în sinceritatea acestei „convertiri”, care vine prea târziu pentru a fi credibilă și nu a fost anunțată de nici una din acțiunile și declarațiile anterioare ale actualului vice-premier. Admit că, în timpul guvernului Boc, partidul pe care îl conduce, UNPR, a sprijinit în Parlament reforma justiției așa cum a susținut-o Traian Băsescu. Tot el însă l-a trădat pe președinte în 2012 fără nici o remușcare. Deci nu trebuie să căutăm resorturile acțiunii sale în sfera principiilor, ci a calculelor politice de conjunctură.  Care ar fi așadar calculele pe care le putem ghici în spatele acțiunilor din ultima vreme ale generalului Oprea? Fără a avea acces la meandrele gândirii liderului UNPR, deduc că este vorba nu atât de o inițiativă a sa proprie, ci de un efort a unui segment din actuala coaliție de guvernare de a-și salva poziția dominantă în fața degringoladei pe care o poate declanșa ancheta DNA în cazul Ponta, privită ca punct culminant al campaniei anti-corupție din ultimii ani. Este clar că Victor Ponta nu poate continua să conducă guvernul dacă este chemat frecvent la DNA pentru a da socoteală pentru faptele sale din perioada cârdășiei cu Dan Șova. Este deci necesar ca PSD să scape de el ca să supraviețuiască, fie și într-o formulă restrânsă, impusă tot de rigorile justiției. Metoda modificării legislației penale, menită să întoarcă ceasul istoriei înapoi la momentul „Rodica Stănoiu” nu rezistă presiunii externe, din partea UE și a NATO. Nu uitați că toate încercările de a acționa în această direcție au fost stopate în ultimul moment; așa s-a întâmplat și acum, când modificările propuse de PSD pentru a-i paraliza pe procurori au fost amânate pentru sesiunea din toamnă, deși parlamentarii puterii erau nerăbdători să le adopte înainte de vacanța de vară. Nu cred că decizia amânării a fost luată în urma amenințărilor generalului Oprea cu retragerea sprijinului politic, ci în urma unor demersuri discrete dar ferme din partea aliaților occidentali, care știu cum să pună presiune pe o țară care are nevoie de condiții favorabile de creditare pentru a-și acoperi salariile bugetarilor și pensiile. Cred că generalul Oprea s-a folosit de acest moment, probabil fiind bine consiliat, pentru a se legitima ca garant al independenție justiției.

În consecință, generalul Oprea spune acum exact ce vor să audă UE și NATO pentru că dorește să-și legitimeze partidul ca partener de negociere în eventualitatea prăbușirii, fie și controlate, a PSD. Generalul știe bine că PNL nu este de fapt un partener credibil pentru Occident, mai ales că „vechiul” PNL, când se afla la guvernare, a încercat să retragă forțele românești din Irak iar președinteel Iohannis a fost – și a rămas – destul de indulgent față de Moscova. El însă nu a fost niciodată suspectat de afinități putiniene, fiind un produs eminamente local. Această tentativă de legitimare în ochii partenerilor externi poate facilita pe plan intern o preluare a psd-iștilor care nu doresc să renunțe la putere de dragul lui Ponta, sau chiar o preluare a conducerii unui nou partid, rezultat din fuziunea PSD-UNPR, fuziune despre care s-a mai vorbit în trecut. Nu știm dacă generalul Oprea se visează pe sine viitor premier sau pregătește terenul pentru altcineva, poate un personaj cu altă anvergură intelectuală și alt nivel de credibilitate internațională. În nici un caz nu cred că recentele lui mișcări au fost gândite de el; cred că i-au fost inspirate, chiar dictate, de alți actori. Dacă ne uităm atent în trecutul său, observăm, în perioada guvernului Boc, o prietenie accentuată cu Elena Udrea, care la rândul ei era în bune relații cu directorul SRI de atunci, George Maior, pe care și generalul îl apreciază și care trebuia să plece ambasador la Washington dar încă nu a plecat. Într-un scenariu anunțat de Victor Ponta, George Maior ar fi devenit premier în cazul victoriei domnului Ponta la prezidențiale. Oare să fie întâmplătoare atacurile doamnei Udrea la adresa lui Cătălin Predoiu, singurul politician decent al momentului, desemnat premier în umbră de PNL? Nu cred, cum sigur nu au fost întîmplătoare nici apărarea lui George Maior, cu care se întâlnea în timpul campaniei, nici atacurile ei la adresa lui Florian Coldea, adjunctul supraviețuitor al domnului Maior la SRI.

Jocurile sunt în tot cazul ascunse și complicate. S-ar putea ca domnul Maior să devină brusc singura candidatură valabilă a actualei coaliții în cazul ieșirii din scenă a lui Victor Ponta – din motive medicale, desigur. Occidentul ar fi, într-un fel,    constrâns să-l accepte; majoritatea parlamentară l-ar vota ca pe ultima șansă de a rămâne la putere, uitând că și el a sprijinit DNA; iar noi, alegătorii și contribuabilii, nu am avea nici un cuvânt de spus. Nu știu dacă așa se vor desfășura evenimentele, dar am destule indicii ca să cred că intenția unei astfel de evoluții există, iar informațiile cu privire la o posibilă fuziune PLR-PC, menită să coalizeze grupusculele care se pretind de dreapta din fostul USL, sugerează că pe scena politică se operează acum regrupări importante.  Sigur, poate contează și cum vede lucrurile președintele Iohannis, care nu este un fan al lui George Maior. În această privință însă, cred că președintele va vedea ceea ce îi vor spune să vadă cei mai puternici decât el.

Va fi această mișcare, dacă se va concretiza, în interesul național – cel mult invocat de Gabriel Oprea? Doar în măsura în care interesul unei țări poate fi servit de personaje dubioase și partide compromise – adică de ciori vopsite. Noi nu avem partide autentice, ci doar triburi, care-și negociază teritorii și se bat pentru accesul la resurse. O alternativă reală nu există, iar societatea civilă, așa cum a existat la începutul anilor 90, este moartă. Din când în când, fantoma ei mai trimite în spațiul virtual câte un comunicat revoltat de care nimeni nu ține seama, nici măcar șeful statului – de care de asemenea nu mai ține seama multă lume.  În cazul scandalului recent legat de dosarul penal al lui Victor Ponta și de tentativele de modificare a legislației penale, fantoma societății civile a uitat să ne viziteze.

Poate că am prezentat un tablou prea sumbru. Unde este speranța, îmi veți spune? Iar eu voi răspunde că, atâta vreme cât puterea de la București nu se poate rupe de Occident, cum ar dori ea în fundul sufletului ei mic, negru și hrăpăreț, mai avem o șansă să nu ne prăbușim, fie și grație unor penibile compromisuri și expediente. În privința speranței autentice în regenerarea noastră morală și politică, mărturisesc că rămân sceptică până în momentul în care vom vedea că există forțe interne viguroase – în societate și în politică – decise și convinse să susțină un astfel de reviriment. Dar acum este dimineața, ziua este mohorâtă și reveriile total inoportune.