ILIESCU, ROMAN, COMPLICII LOR ȘI VIITORUL NAȚIEI

La auzul știrii privind punerea sub acuzare a domnilor Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, et al. pentru faptele comise la mineriada din iunie 1990, mulți am avut satisfacția (căci nu vorbim de bucurie în acest context) că justiția a început în sfârșit să funcționeze și în slujba adevărului și a dreptății. Întrebarea care se pune însă imediat după acest prim moment este ce consecințe va avea acest demers  în societatea românească, în viața publică, sau pur și simplu asupra conștiinței românilor.  Pentru că nu se poate ca președintele de onoare al partidului de guvernământ, PSD, să fie acuzat de procurori pentru crime împotriva umanității și partidul să dea din umeri sau să sară în apărarea lui. Dacă instanța va confirma acuzația, cum mulți credem că ar trebui să se întâmple, ce vor spune Dragnea&Co.? Dar toți liderii politici care l-au tratat cu respect pe Ion Iliescu, inclusiv cei care, înainte să se descopere liberali, i-au condus campania electorală, văzând „valoarea acolo unde este”? Să nu fi știut nici unul că fundamentele sistemului politic în care activau erau înecate în sângele vărsat în decembrie 1989 și în iunie 1990 și marcate de loviturile de bâtă ale minerilor și coordonatorilor lor pe spinările și capetele celor care purtau ochelari sau barbă, și nu numai ale lor? Eu cred că știau foarte bine și astăzi ar trebui să se rușineze. Să nu fi știut nimic despre rolul lui Iliescu în reprimarea sângeroasă a Pieței Universității nici ziariștii care timp de 27 de ani i-au lăudat înțelepciunea politică? Sau l-au transformat pe stalinistul Silviu Brucan în guru al națiunii? Ar merita numiți și luați la întebări, oricât de simpatici ne-ar fi, pentru că amnezia naște monștri. Dar nu numai că nu se întâmplă acest lucru, ci sunt promovați la statutul de formatori de opinie. Veți fi observat că numai o mică „elită” de comentatori este îngăduită la posturile de televiziune, iar opiniile lor nu diferă fundamental. Toți – politicieni și jurnaliști care s-au adaptat și au acceptat să-l legitimeze pe Ion Iliescu – sunt complicii lui, ca și alegătorii, în marea lor majoritate amorali și lipsiți de cultură civică și de spirit civic, care l-au votat și adulat. Și nici cei mai școliți care l-au votat în turul al doilea al alegerilor din 2000 considerându-l un rău mai mic decât Corneliu Vadim Tudor nu au dat dovadă de prea multă inteligență. Nu era totuși nevoie de un Premiu Nobel, doar de puțin discernământ și spirit analitic, ca să-ți dai seama că Iliescu și Vadim făceau parte din același sistem, în interiorul căruia Iliescu era superiorul ierarhic al lui Vadim, ambii jucând roluri bine definite în farsa politică prezentată poporului român drept tranziție la democrație.

Veți spune, și domnul Dragnea va fi fericit, că până și PSD a evoluat și nu se poate întoarce la tipul de comportament al lui Ion Iliescu. Chiar așa? Atunci de ce o propune premier pe soția unui simpatizant activ al liderului unui regim criminal? Pentru că așa este considerat regimul lui Bashar al-Assad de statele democratice autentice și numai opoziția Rusiei și a Chinei în Consiliul de Securitate al ONU au blocat deferirea sa către Tribunalul Penal Internațional. Ultimul număr al săptămânalului The Economist a consacrat o pagină întreagă ororilor comise de torționarii lui Assad. O recomand ca lectură de Crăciun lui Liviu Dragnea, dar și lui Klaus Iohannis. Nu-mi spuneți că Servil Shhaideh nu împărtășește neapărat vederile politice ale soțului ei, pentru că este nerealist să-ți imaginezi că doi oameni maturi trăiesc împreună și nu au vederi comune asupra chestiunilor importante. Iar dacă într-adevăr nu este de acord cu postările pro-Assad și pro-Hezbollah ale soțului, este momentul ca doamna Shhaideh să le dezavueze public – sau să se retragă la mama acasă și să nu accepte funcția de premier. Nu se poate ca România să fie condusă de soția unui admirator al torționarilor. Dar vă propun să vă întrebați de ce, după cum susține EVZ, doamna Shhaideh nu a dorit să declare, la intrarea în guvernul Ponta, apartamentele deținute în Siria de soțul ei, nici măcar pe cel achiziționat după căsătorie, în 2013, cu o suprafață de 180 mp. Totodată mă întreb de ce a părăsit Akram Shhaideh o funcție de înalt funcționar în Ministerul Agriculturii din Siria, după o carieră de 20 de ani, ca să vină în România? Oare doar din amor pentru Servil? Nu mă mir însă ca partidul care și-a întemeiat dominația pe crimele și abuzurile din 1989-1990 acceptă fără să crâcnească, precum o turmă, o propunere de prim ministru cu asemenea asocieri, invocând competența administrativă pentru o funcție în care este nevoie de viziune, curaj, experiență și cultură politică, convingeri democratice și rectitudine morală.

Poate, vor spune cei mai puțin preocupați de morală, o vom duce mai bine sub guvernarea PSD. În fond, Liviu Dragnea a câștigat pe baza unor promisiuni extrem de generoase. Este adevărat, deși este bine să nu uităm că prosperitatea promisă de domnul Dragnea este bazată pe mila statului, deci pe munca altora, nu neapărat pe competență și hărnicie.  Nici o țară nu poate progresa cu o astfel de strategie. Dar românii nu vor să progreseze, se pare, ci doar să supraviețuiască fizic. De aceea se mulțumesc cu puținul oferit de PSD.

Și tot Liviu Dragnea s-a arătat moderat și calm în campanie, deci nu va fi dictator, vor spune optimiștii. Aveți puțintică răbdare, stimabililor, până să-i vedeți adevărata față. Sau, mai bine, uitați-vă la ce se întâmplă în Polonia, unde partidul Lege și Dreptate (PiS) al fraților Kaczynski a venit la putere tot pe baza unor astfel de promisiuni, iar apoi a purces la epurarea Curții Constituționale, în disprețul tuturor standardelor europene, la transformarea televiziunii publice și a radioului public în porta-voce a guvernului-marionetă (condus tot de o femeie, Beata Sydlow, care execută de fapt ordinele liderului PiS), iar recent a emis dispoziții privind îngrădirea dreptului la demonstrații publice și a libertății presei. Mai precis, ziariștii vor fi scoși din clădirea Sejm-ului și inchiși într-un centru de presă, pentru ca nu să nu mai aibe acces direct la parlamentari, pe culoarele Parlamentului. Acolo vor fi prezenți doar trimișii televiziunii de stat. În plus, guvernul PiS desfășoară o campanie furibundă împotriva societății civile, pe care o consideră prea apropiată de politicienii opoziției și – atenție! – finanțată de George Soros, „dușmanul poporului”, desigur! Unde am mai auzit noi toate acestea? Nu cumva în campania PSD, copiată parcă la indigo după campania PiS? Până și ticăloșia e plagiată la PSD… Să nu ne mirăm dacă Dragnea, prin marioneta numită Shhaideh sau oricum altcumva, va declanșa, după modelul polonez, o nouă campanie de defăimare a societății civile și nu va face tot ce îi va sta în putință s-o anihileze. Și să înțelegem bine că eliminarea taxei radio-tv și finanțarea celor două instituții media publice de la buget are drept miză tocmai trecerea lor sub controlul total al guvernului. Oricum, în aceste privințe – anihilarea societății civile și aservirea mass media – există și un maestru mult mai versat decât Jaroslaw Kaczynski, și anume Vladimir Putin. Sigur, la noi nu este nevoie de bătălii pentru Curtea Constituțională, care este deja condusă de un apropiat al lui Ion Iliescu, Valer Dorneanu, și ocupată de personaje care simpatizează cu cerințele actualei puteri, fosta președintă a ÎCCJ Lidia Stanciu făcând acolo figură de lup singuratic.

Ceea ce voiam de fapt să vă spun în această postare complet nepotrivită spiritului festiv al acestor zile – dar eu cred că adevărul este mai important decât cârnatul și chiar decât cozonacul – este că filiera răului este puternică, are continuitate și se integrează într-o strategie internațională a forțelor anti-democratice. Facem deci parte dintr-un joc mai amplu și mai periculos. La noi filiera răului s-a întărit și mai mult, pentru că are complici la toate nivelele – în politică, în presă, în administrație, printre cetățeni și nu în ultimul rând în elitele intelectuale ale nației. Elita universitară creată prin instituirea imposturii și minimei exigențe profesionale va fi întotdeauna o susținătoare a PSD, ca și directorii de școli sau funcționarii din administrație numiți politic și finanțați generos. Și să vedeți ce bine va fi după ce Ecaterina Andronescu va impune noua sa lege a educației naționale!

Din păcate, spre deosebire de Polonia, România nu mai are o opoziție politică, televiziunile sunt demult ale puterii psd-iste, societatea civilă este anemică, cultura civică ajunge la genunchiul broaștei și o mare parte a electoratului este captivă a PSD. Și totuși, ar trebui să ne trezim și să protestăm cât mai putem, monitorizând la sânge puterea psd-istă. Altfel, riscăm să pierdem câștigurile democratice din ultimii ani, să rămânem prizonierii lui Ion Iliescu și ai complicilor lui și să-i facem de rușine pe morții din decembrie 1989 și din iunie 1990. Dacă ei au murit pentru libertate, cum putem noi astăzi să tăcem și să acceptăm domnia dușmanilor libertății?

COMUNISMUL ȘI SUBALTERNII SĂI, LA 10 ANI DE LA CONDAMNARE

Astăzi, 18 decembrie, este ziua de naștere a mamei mele, care ne-a părăsit între timp. Dincolo de faptul că era una din cele mai dragi zile ale anului pentru mine, întâmplarea (?) face ca tot pe 18 decembrie să fi aflat, în 1989,de la Europa Liberă, despre evenimentele de la Timișoara, și ca în aceeași zi să fi avut loc, în 2006, și condamnarea comunismului în numele statului român. Cum mama, rusoaică de rasă pură, născută Zoia Zinovievna Tolpeghin, fugise din Basarabia în 1940, la numai 12 ani, iar tatăl ei, bunicul meu Zinovii Proklovici Tolpeghin, care mai rămăsese la Bălți o zi pentru a pune în ordine afacerile familiei, fusese arestat imediat de sovietici și deportat în Donbas și apoi în Siberia, unde a și murit, mă gândesc că nu va fi fost chiar o coincidență faptul că aceste evenimente au fost asociate cu ziua ei naștere! Și poate nu a fost o coincidență nici faptul că ieri seară, dezgustată de calitatea programelor de televiziune, am scos din cutie DVD-ul cu Istoria Sovietelor (Soviet Story), documentarul realizat în 2008 de regizorul leton Edvins Snore. Când lucram la TVR, la sugestia domnilor Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu,  filmul a fost nu numai difuzat, ci și comentat, într-o emisiune-eveniment din 2010. După care nimeni, nicăieri și niciodată nu a mai vorbit de el. Păcat – ar fi fost un bun antidot la neglijența intelectuală și spirituală care hrănește metastaza toleranței față de comunism și față de moștenirea sa.

Amintesc că în 2006, președintele Băsescu propusese ca actul de condamnare, primit în Parlament cu fluierături și huiduieli din partea PRM, sub ochii îngăduitori ai lui Nicolae Văcăroiu, în condițiile abdicării de la orice responsabilitate a președintelui Camerei Deputaților de atunci, Bogdan Olteanu, crearea unui muzeu al comunismului și elaborarea unui program de educație privind adevărul despre comunism. Știm desigur că nici unul din guvernele României, care ar fi trebuit să transpună în practică acest program, nu a avut aceste preocupări. Au făcut mai mult decât toți la un loc Ana Blandiana și regretatul Romulus Rusan.

Cel mai penibil însă pentru noi ca națiune este refuzul de a cunoaște și de a conștientiza caracterul deformant al regimului care a marcat viața a două generații de români. Responsabil pentru această amnezie este în primul rând  regimul Iliescu, care avea de instituit un regim cleptocratic susținut de stâlpii fostului regim (comunist), ceea ce s-a și întâmplat, cu consecințele pe care le vedem și le trăim astăzi. Monopolul instituit treptat asupra mass media, în special asupra televiziunilor, a făcut ca orice critică a comunismului să fie doar episodică, fără consecințe la nivelul societății. Uitați-vă puțin la soarta ICCMER, care a fost un obiectiv prioritar al zelului demolator al  guvernului Ponta1 în 2012, Vladimir Tismăneanu, autorul raportului asupra regimului comunist care a stat la baza condamnării regimului de către Traian Băsescu, fiind ejectat cu prioritate de la conducerea institutului. Un factor favorizant a fost și atmosfera internațională, în care comunismul a continuat să fie nu numai un regim acceptabil și frecventabil (este și astăzi!) ci chiar o aspirație pentru mulți. Idealizarea lui Fidel Castro și Che Guevara de către personalități politice ale lumii democratice constituie doar un exemplu (sinistru). O fi întâmplător că Radu Mazăre și Victor Ponta se numără printre admiratorii lui Che? Și uite așa am ajuns în  situația în care tot mai mulți politicieni occidentali predică despre importanța dialogului cu KGB-istul Putin. Mă rog, politica are legile ei, pe care legea morală le ignoră…

Revenind la Soviet Story, amintesc doar că realizatorul său a făcut obiectul unor proteste sălbatice din partea mișcării Rusia Tânără, în 2008. Și cum să nu fi făcut, de vreme ce a demonstrat că anihilarea fizică a celor care se opun comunismului face parte din codul genetic al acestei doctrine, fiind clamată ca necesitate de Marx și Engels, dar și de intelectuali ca Bernard Shaw, care cerea crearea unui mijloc uman („humane”), lipsit de cruzime, pentru uciderea celor care se opun „progresului”?! Aveți o înregistrare cu Shaw în documentar, dacă vă hotărâți să-l vedeți (se pare că există pe Vimeo). Mai mult, Snore demonstrează că Nazismul și Comunismul au  acționat în tandem pentru distrugerea adversarilor, colaborarea dintre Hitler și Stalin mergând până la consilierea sovietică în privința orgănizării lagărelor de exterminare. Singura diferență dintre cele două sistem totalitare a fost că regimul nazist a purces explicit și violent la exterminarea pe criterii etnice, abandonând lupta de clasă, în timp ce sovieticii au exterminat pe criterii politice și sociale, ceea ce era acceptabil pentru Stânga europeană!

Sunt multe lucruri interesante pe care toată lumea ar trebui să le știe despre Nazism și Comunism – căci ele trebuie privite împreună, ca două fațete ale aceleiași orori umane și istorice. Sunt multe clișee și mituri ce trebuie dărâmate.  De la conștientizarea acestei orori ar fi trebuit să plecăm în 1989 în reconstrucția noastră ca națiune liberă de comunism. Dar suntem noi o națiune liberă de comunism? Suntem noi o democrație? Evident, nu suntem, nu avem nici cultură civică, nici tradiții democratice, și aceasta nu numai pentru că sistemul nostru politic este complet dezechilibrat, în sensul absenței aproape totale a unei opoziții față de succesorii cleptocrați ai regimului comunist, ci și pentru că experimentul comunist de crearea a unui om nou a reușit, că doar a avut la dispoziție două generații pe care să le pervertească. Nu este tocmai omul nou din sloganurile propagandei comuniste, ci o ființă mult mai complexă, mai slabă, complice la toate malversațiunile și reticentă față de orice disciplină morală sau spirituală, cum bine a sesizat cândva Ernst Gellner. Nu generalizăm, pentru că evident nu toată lumea este așa, dar nici nu ne îmbătăm cu apă rece, pentru că acestea sunt totuși trăsăturile dominante ale societății românești contemporane – la 27 de ani de la căderea lui Ceaușescu și de la victoria subalternilor lui.