ILIESCU, ROMAN, COMPLICII LOR ȘI VIITORUL NAȚIEI

La auzul știrii privind punerea sub acuzare a domnilor Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, et al. pentru faptele comise la mineriada din iunie 1990, mulți am avut satisfacția (căci nu vorbim de bucurie în acest context) că justiția a început în sfârșit să funcționeze și în slujba adevărului și a dreptății. Întrebarea care se pune însă imediat după acest prim moment este ce consecințe va avea acest demers  în societatea românească, în viața publică, sau pur și simplu asupra conștiinței românilor.  Pentru că nu se poate ca președintele de onoare al partidului de guvernământ, PSD, să fie acuzat de procurori pentru crime împotriva umanității și partidul să dea din umeri sau să sară în apărarea lui. Dacă instanța va confirma acuzația, cum mulți credem că ar trebui să se întâmple, ce vor spune Dragnea&Co.? Dar toți liderii politici care l-au tratat cu respect pe Ion Iliescu, inclusiv cei care, înainte să se descopere liberali, i-au condus campania electorală, văzând „valoarea acolo unde este”? Să nu fi știut nici unul că fundamentele sistemului politic în care activau erau înecate în sângele vărsat în decembrie 1989 și în iunie 1990 și marcate de loviturile de bâtă ale minerilor și coordonatorilor lor pe spinările și capetele celor care purtau ochelari sau barbă, și nu numai ale lor? Eu cred că știau foarte bine și astăzi ar trebui să se rușineze. Să nu fi știut nimic despre rolul lui Iliescu în reprimarea sângeroasă a Pieței Universității nici ziariștii care timp de 27 de ani i-au lăudat înțelepciunea politică? Sau l-au transformat pe stalinistul Silviu Brucan în guru al națiunii? Ar merita numiți și luați la întebări, oricât de simpatici ne-ar fi, pentru că amnezia naște monștri. Dar nu numai că nu se întâmplă acest lucru, ci sunt promovați la statutul de formatori de opinie. Veți fi observat că numai o mică „elită” de comentatori este îngăduită la posturile de televiziune, iar opiniile lor nu diferă fundamental. Toți – politicieni și jurnaliști care s-au adaptat și au acceptat să-l legitimeze pe Ion Iliescu – sunt complicii lui, ca și alegătorii, în marea lor majoritate amorali și lipsiți de cultură civică și de spirit civic, care l-au votat și adulat. Și nici cei mai școliți care l-au votat în turul al doilea al alegerilor din 2000 considerându-l un rău mai mic decât Corneliu Vadim Tudor nu au dat dovadă de prea multă inteligență. Nu era totuși nevoie de un Premiu Nobel, doar de puțin discernământ și spirit analitic, ca să-ți dai seama că Iliescu și Vadim făceau parte din același sistem, în interiorul căruia Iliescu era superiorul ierarhic al lui Vadim, ambii jucând roluri bine definite în farsa politică prezentată poporului român drept tranziție la democrație.

Veți spune, și domnul Dragnea va fi fericit, că până și PSD a evoluat și nu se poate întoarce la tipul de comportament al lui Ion Iliescu. Chiar așa? Atunci de ce o propune premier pe soția unui simpatizant activ al liderului unui regim criminal? Pentru că așa este considerat regimul lui Bashar al-Assad de statele democratice autentice și numai opoziția Rusiei și a Chinei în Consiliul de Securitate al ONU au blocat deferirea sa către Tribunalul Penal Internațional. Ultimul număr al săptămânalului The Economist a consacrat o pagină întreagă ororilor comise de torționarii lui Assad. O recomand ca lectură de Crăciun lui Liviu Dragnea, dar și lui Klaus Iohannis. Nu-mi spuneți că Servil Shhaideh nu împărtășește neapărat vederile politice ale soțului ei, pentru că este nerealist să-ți imaginezi că doi oameni maturi trăiesc împreună și nu au vederi comune asupra chestiunilor importante. Iar dacă într-adevăr nu este de acord cu postările pro-Assad și pro-Hezbollah ale soțului, este momentul ca doamna Shhaideh să le dezavueze public – sau să se retragă la mama acasă și să nu accepte funcția de premier. Nu se poate ca România să fie condusă de soția unui admirator al torționarilor. Dar vă propun să vă întrebați de ce, după cum susține EVZ, doamna Shhaideh nu a dorit să declare, la intrarea în guvernul Ponta, apartamentele deținute în Siria de soțul ei, nici măcar pe cel achiziționat după căsătorie, în 2013, cu o suprafață de 180 mp. Totodată mă întreb de ce a părăsit Akram Shhaideh o funcție de înalt funcționar în Ministerul Agriculturii din Siria, după o carieră de 20 de ani, ca să vină în România? Oare doar din amor pentru Servil? Nu mă mir însă ca partidul care și-a întemeiat dominația pe crimele și abuzurile din 1989-1990 acceptă fără să crâcnească, precum o turmă, o propunere de prim ministru cu asemenea asocieri, invocând competența administrativă pentru o funcție în care este nevoie de viziune, curaj, experiență și cultură politică, convingeri democratice și rectitudine morală.

Poate, vor spune cei mai puțin preocupați de morală, o vom duce mai bine sub guvernarea PSD. În fond, Liviu Dragnea a câștigat pe baza unor promisiuni extrem de generoase. Este adevărat, deși este bine să nu uităm că prosperitatea promisă de domnul Dragnea este bazată pe mila statului, deci pe munca altora, nu neapărat pe competență și hărnicie.  Nici o țară nu poate progresa cu o astfel de strategie. Dar românii nu vor să progreseze, se pare, ci doar să supraviețuiască fizic. De aceea se mulțumesc cu puținul oferit de PSD.

Și tot Liviu Dragnea s-a arătat moderat și calm în campanie, deci nu va fi dictator, vor spune optimiștii. Aveți puțintică răbdare, stimabililor, până să-i vedeți adevărata față. Sau, mai bine, uitați-vă la ce se întâmplă în Polonia, unde partidul Lege și Dreptate (PiS) al fraților Kaczynski a venit la putere tot pe baza unor astfel de promisiuni, iar apoi a purces la epurarea Curții Constituționale, în disprețul tuturor standardelor europene, la transformarea televiziunii publice și a radioului public în porta-voce a guvernului-marionetă (condus tot de o femeie, Beata Sydlow, care execută de fapt ordinele liderului PiS), iar recent a emis dispoziții privind îngrădirea dreptului la demonstrații publice și a libertății presei. Mai precis, ziariștii vor fi scoși din clădirea Sejm-ului și inchiși într-un centru de presă, pentru ca nu să nu mai aibe acces direct la parlamentari, pe culoarele Parlamentului. Acolo vor fi prezenți doar trimișii televiziunii de stat. În plus, guvernul PiS desfășoară o campanie furibundă împotriva societății civile, pe care o consideră prea apropiată de politicienii opoziției și – atenție! – finanțată de George Soros, „dușmanul poporului”, desigur! Unde am mai auzit noi toate acestea? Nu cumva în campania PSD, copiată parcă la indigo după campania PiS? Până și ticăloșia e plagiată la PSD… Să nu ne mirăm dacă Dragnea, prin marioneta numită Shhaideh sau oricum altcumva, va declanșa, după modelul polonez, o nouă campanie de defăimare a societății civile și nu va face tot ce îi va sta în putință s-o anihileze. Și să înțelegem bine că eliminarea taxei radio-tv și finanțarea celor două instituții media publice de la buget are drept miză tocmai trecerea lor sub controlul total al guvernului. Oricum, în aceste privințe – anihilarea societății civile și aservirea mass media – există și un maestru mult mai versat decât Jaroslaw Kaczynski, și anume Vladimir Putin. Sigur, la noi nu este nevoie de bătălii pentru Curtea Constituțională, care este deja condusă de un apropiat al lui Ion Iliescu, Valer Dorneanu, și ocupată de personaje care simpatizează cu cerințele actualei puteri, fosta președintă a ÎCCJ Lidia Stanciu făcând acolo figură de lup singuratic.

Ceea ce voiam de fapt să vă spun în această postare complet nepotrivită spiritului festiv al acestor zile – dar eu cred că adevărul este mai important decât cârnatul și chiar decât cozonacul – este că filiera răului este puternică, are continuitate și se integrează într-o strategie internațională a forțelor anti-democratice. Facem deci parte dintr-un joc mai amplu și mai periculos. La noi filiera răului s-a întărit și mai mult, pentru că are complici la toate nivelele – în politică, în presă, în administrație, printre cetățeni și nu în ultimul rând în elitele intelectuale ale nației. Elita universitară creată prin instituirea imposturii și minimei exigențe profesionale va fi întotdeauna o susținătoare a PSD, ca și directorii de școli sau funcționarii din administrație numiți politic și finanțați generos. Și să vedeți ce bine va fi după ce Ecaterina Andronescu va impune noua sa lege a educației naționale!

Din păcate, spre deosebire de Polonia, România nu mai are o opoziție politică, televiziunile sunt demult ale puterii psd-iste, societatea civilă este anemică, cultura civică ajunge la genunchiul broaștei și o mare parte a electoratului este captivă a PSD. Și totuși, ar trebui să ne trezim și să protestăm cât mai putem, monitorizând la sânge puterea psd-istă. Altfel, riscăm să pierdem câștigurile democratice din ultimii ani, să rămânem prizonierii lui Ion Iliescu și ai complicilor lui și să-i facem de rușine pe morții din decembrie 1989 și din iunie 1990. Dacă ei au murit pentru libertate, cum putem noi astăzi să tăcem și să acceptăm domnia dușmanilor libertății?

PROIECTUL IOHANNIS A EȘUAT. SE PREGĂTEȘTE PROIECTUL CIOLOȘ?

Nu m-aș fi apucat să tulbur speranțele concetățenilor mei care doresc cu tot dinadinsul să creadă că din politica românească mai poate să răsară un personaj salvator. Vreau doar să atrag atenția că, după atâtea ratări, trebuie să fim foarte prudenți atunci când ni se propune un astfel de personaj din partea establishment-ului, adică din partea păpușarilor nevăzuți ai acestei nații, care controlează mass media și o parte a „societății civile” – de pildă cea care iese în stradă la comandă, apoi dispare și nu mai are nici o apariție publică multă vreme, până la noi ordine. Dar să revenim la „salvator”.

Duminică seara la Digi24 am văzut o știre care m-a făcut să simt că istoria s-a întors cu 12 ani în urmă, la campania din 2004: cu multă emoție, reporterul relata despre pregătirile elaborate pe care locuitorii din Ciugud le făceau pentru apropiata sosire a premierului în localitate. Stilul era pur nord-coreean, conținutul nu depășea pregătirea plăcintelor și degustarea vinului local. Imediat mi-am amintit de o știre pe care multă vreme am invocat-o ca exemplu de manipulare: în 2004 TVR a deschis într-o seară jurnalul cu o știre despre locuitorii unei comune care nu-și mai reveneau din extaz pentru că tocmai aterizase acolo Adrian Năstase, iar ei nu fuseseră niciodată vizitați de un premier. Ce să vezi, de parcă prim miniștri ar sta să viziteze toate satele și comunele patriei în timpul mandatului și de parcă vizita unui premier ar fi un eveniment transformator al vieților noastre! Dar ce contează rațiunea când ai de îndeplinit un ordin propagandistic, și anume să subliniezi apropierea lui Adrian Năstase de popor, de oamenii simpli, de nevoile lor? Dacian Cioloș nu este Adrian Năstase, desigur, dar promovarea lui se face, se pare, cu aceleași mijloace de propagandă. Să fie oare această continuitate asigurată de prezența în guvernul Cioloș a fostului ministru al comunicării din guvernul Năstase, Vasile Dâncu? În tot cazul, de ceva vreme asistăm la o operațiune menită să-i creeze o imagine favorabilă și putem suspecta că este pregătit pentru un rol politic major în viitor. Dacă vom continua așa, mă întreb dacă nu cumva îl vom vedea și pe domnul Cioloș ținând în brațe purcei și cosind o coastă de deal, cum l-am văzut pe Adrian Năstase în 2004. Mă rog, poate că s-au mai rafinat și metodele propagandiștilor din sistem, căci aleg și alt tip de evenimente pentru operațiunile lor de imagine. Mă gândesc la prezența premierului la lansarea cărții polițistului Marian Godină, personaj a cărui popularitate (binemeritată) trebuie să ajute, nu-i așa, la șlefuirea imaginii premierului ca om onest, care încurajează rezistența tuturor oamenilor onești la abuzurile sistemului. Nu uitați însă că același om onest l-a numit în guvernul său pe Petre „Apud” Tobă ca ministru de interne, cel acuzat de plagiat și necercetat până acum, pentru că, ne-a spus domnul Dâncu, „aceasta e o discuție care nu ține de eficiența în administrație a domnului Tobă, care este un ministru foarte bun”. Foarte bun? Atunci poate aflăm și de ce, potrivit presei, oamenii promovați de el în funcții de conducere s-au năpustit cu controalele asupra polițiștilor de la Serviciul Omoruri care, după moartea polițistului Bogdan Ghighină, au instrumentat dosarul lui Gabriel Oprea legat de coloana oficială la care nu avea dreptul. Și același om onest l-a numit în guvern ca ministru al educației pe Adrian Curaj, membru remunerat al controversatei Academii de Științe ale Securității Naționale, ale cărui proiecte în privința schimbării prevederilor din Legea Educației Naționale referitoare la doctorat au stârnit revolta unui număr considerabil de universitari valoroși – și curajoși. Este adevărat că, după scrisoarea lor de protest (dar numai după această scrisoare),  premierul l-a obligat pe ministrul Curaj să renunțe la prevederile cele mai odioase, care ar fi asigurat practic impunitatea plagiatorilor. Probabil că susținerea aberațiilor lui Curaj ar fi dăunat imaginii premierului, căci ar fi întreținut un focar extrem de vizibil de nemulțumire și critici justificate. Acum gata! nu mai vorbește nimeni despre educație, cum nu mai vorbim nici despre bebelușii contaminați cu E.coli, deși nu s-a finalizat nici o anchetă și nu s-a stabilit nici o responsabilitate. Premierul a empatizat frumos cu familiile copilașilor morți, prilejuind noi efuziuni unor reporteri mai simțitori, trimiși pe teren de editori cinici și bine instruiți, dar în rest a încercat să se țină cât mai departe de acest subiect controversat și a fost fericit când accentul s-a mutat pe cazul fabricii Lactate Brădet, care însă nu a fost în vreun fel sancționată, ci indirect apărată, pentru că premierul a găsit cu cale să-l certe pe  ministrul agriculturii Achim Irimescu, care a avertizat populația că brânza de vaci produsă de Brădet este contaminată. Ar fi dorit premierul-minune ca lumea să continue să consume acest produs contaminat? Cum a consumat copilul din Italia, care s-a îmbolnăvit? Sau era important doar să „apere industria românească” indiferent ce nenorociri generează ea? În sfârșit, și calvarul copiilor contaminați cu E.coli s-a sfârșit apoteotic cu o muștruluire administrată de premier Comisiei Europene, care, din eroarea unui operator de calculator, a emis o alertă cu privire la brânza de oaie din România, nu la brânza de vaci, cum ar fi trebuit. Dar tot CE și-a rectificat eroarea când a fost sesizată. Nu justific erorile CE și nu vreau răul industriei de lactate din România, dar nici nu vreau să mâncăm bacterii ucigașe și sesizez că ieșirile la rampă ale premierului sunt bine coregrafiate din punct de vedere mediatic astfel încât să se concentreze doar asupra temelor care „fac bine” imaginii sale. Adevăratele probleme, structurale, legate de persistența „sistemului ticăloșit”, sunt bine ascunse în spatele unei perdele de fum, pentru că de fapt premierul nu dorește să le abordeze ca să nu deranjeze sistemul. Ca o găină beată, presa urmărește, în marea ei majoritate, doar ceea ce îi servește propaganda guvernamentală și uită să gândească autonom, cu alte cuvinte critic.

Cel mai recent exemplu din această salbă de operațiuni de imagine este raportul guvernului cu privire la reacția autorităților în cazul incendiului de la clubul Colectiv. Disfuncțiile sunt identificate, dar sancțiunile sunt evitate și nimeni nu se atinge de mitologicul Raed Arafat, nici de fostul ministru al sănătății Nicolae Bănicioiu. Și totuși, cine a întors din drum ambulanțele private, deși cele ale statului nu erau suficiente? Și cine a refuzat să ceară imediat ajutorul CE, deși putea s-o facă? Sistemul este alcătuit din oameni, care trebuie numiți, căci sunt plătiți de contribuabili pentru a îndeplini un serviciu public.

Fără a nega meritele premierului Cioloș, vă îndemn totuși să ne întrebăm ce folos avem de pe urma unui premier cu comportament decent, nepătat de scandaluri de corupție, dacă el nu rezolvă marile probleme care macină instituțiile statului și pun în pericol siguranța noastră – alimentară și sanitară, de pildă? Care lasă educația așa cum o vrea Ecaterina Andronescu, nu cum a reformat-o Daniel Funeriu, iar de sănătate nu se atinge? Pot fi de acord cu o serie din deciziile și afirmațiile premierului, dar remediile lui trebuie să meargă direct la cauzele profunde ale înapoierii noastre, nu să ne amețească cu programe anti-sărăcie iluzorii și „comisii de tăiat hârtii.” Să vedem mai întâi reforma drastică a administrației și apoi vom vorbi despre reducerea eficientă a birocrației – de care într-adevăr avem nevoie ca de aer.

Pe scurt, temerea mea este că Dacian Cioloș s-ar putea dovedi doar o față mai acceptabilă a aceluiași sistem nenorocit care a îngropat șansele României post-comuniste. Oamenii sistemului ocupă posturi importante în guvern și sunt deranjați doar de DNA. Până și de politicienii încarcerați a avut grijă guvernul Cioloș, când a refuzat să abroge aberantul articol de lege care prevede scurtarea pedepselor pentru cei care „scriu lucrări științifice”, deși astfel de lucrări nu au cum să fie scrise în penitenciar. Ministrul justiției, Raluca Prună, a propus abrogarea, dar colegii ei, inclusiv Vasile Dâncu, s-au opus, iar premierul i-a susținut.

Imi vor spune unii că nu avem ce face, că nu putem distruge sistemul, ci doar să acceptăm reforma marginală a acestuia, în speranța că UE și NATO se vor ocupa de restul. În fond, și sistemul a mai dat înapoi, în fața presiunii populare și a celei externe; astăzi se caută candidați fără probleme de corupție și cu o competență demonstrată. Foarte bine, dar un candidat mai decent în spatele căruia se află tot sistemul ticăloșit nu va rezolva nimic, decât perpetuarea viciilor de fond pe care le plătim noi, nu ei.

Este limpede că sistemul are acum nevoie de un candidat credibil, pentru că marioneta Klaus Iohannis a devenit bătaia de joc a națiunii, subiect de bancuri cum nu a fost nici unul din antecesorii lui. Dacian Cioloș e tocmai bun, dacă este bine controlat – și este. Știu, domnul Cioloș a spus că nu dorește să conducă PNL și nu vizează funcții politice în viitor. Dar atunci de ce a acceptat să devină premier? Dacă a făcut-o ca să salveze patria, atunci s-o salveze de sistemul ticăloșit; dacă menajează sistemul, atunci înseamnă că face și el parte din el, pe undeva, prin segmentele sale mai acceptabile, să zicem. În fond, noi nici nu știm cine l-a chemat de la Bruxelles, adică i-a spus lui Klaus Iohannis să-l cheme, când nu fusese niciodată vorba de el? Și atunci este logic să suspectăm că nici decizia în privința viitorului nu îi aparține în totalitate și nu este exclusă promovarea sa în politică. Fie! – că doar nu voi schimba eu mersul unui sistem mai puternic decât poporul român. Dacă tot nu putem avea un candidat dinafara sistemului, măcar să-l avem pe cel mai puțin nociv, vor spune mulți. S-ar putea să fim din nou prinși în logica fatală a „răului mai mic”…. Dar chiar dacă îi cedăm, să știm ce facem, să nu ne îmbătăm cu apă rece – și să distingem propaganda de realitate.