CIOARA VOPSITĂ

Nu știu cine își mai amintește de zilele romantice din ianuarie-februarie 1990, când studenții afișaseră pe toți stâlpii de pe Bd. Lascăr Catargiu (Ana Ipătescu) desene cu o cioară de pe care curgea vopseaua. Era clar o reprezentare grafică a FSN, formațiune ce tocmai anunțase că va candida în alegeri după ce promisese că nu o va face. Nici nu știau ei că și după 26 de ani cioara vopsită va rămâne emblematică pentru puterea politică din România: o cioară comunistă vopsită prost în culorile democrației. Nici măcar cei care au fost aleși pentru că se opuneau PSD nu au putut să se mențină la înălțimea așteptărilor electoratului pe toată durata mandatului/mandatelor. Cu Klaus Iohannis a fost însă cel mai simplu – la el cioara s-a văzut întotdeauna sub vopseaua aplicată grăbit între tururile de scrutin de la prezidențiale. Am scris despre apartenența sa vizibilă la oastea politică a lui Dan Voiculescu încă din august 2014, într-o postare intitulată Klaus, președintele lui Felix, redactată după ce candidatul Iohannis s-a eschivat cât a putut de la o poziție tranșantă față de condamnarea lui Dan Voiculescu în dosarul ICA și față de demonstrația organizată atunci de Antene în sprijinul patronului și soldată cu violențe împotriva jurnaliștilor. Ulterior scepticismul mi-a fost confirmat de refuzul lui Klaus Iohannis de a se delimita de tentativa de lovitură la adresa statului de drept din iulie 2012 și de prezența în echipa sa de campanie a lui Dan Mihalache, fost psd-ist migrat la PNL, probabil pentru a se asigura că agresivitatea anti-europeană și anti-americană a sistemului instituit de PSD va fi doar bine vopsită, nu abandonată, de orice „liberal” care va ajunge la putere, căci și atunci scriam că „marea schismă” din USL nu a fost decât o înscenare menită să ocupe spațiul opoziției cu un om al sistemului, bine  verificat de coaliția GRIVCO, și doar abil vopsit, ca să reprezinte speranța unei alternative la mult prea grobianul Ponta.

Nu l-am votat așadar pe Klaus Iohannis în necunoștință de cauză, ci pentru că am sperat că, ajuns la putere în al doilea tur de scrutin cu voturile alegătorilor Monicăi Macovei și ale altor cetățeni dezgustați de „sistemul ticăloșit”, va înțelege să se reorienteze politic, eventual și sub influența aliaților occidentali.  Plini de încredere în zorii unei noi ere politice, după victoria domnului Iohannis, mai mulți membri ai GDS i-am adresat noului președinte o scrisoare deschisă prin care îi solicitam respectuos să nu-l numească pe Dan Mihalache șeful cancelariei prezidențiale. Președintele, ales de noi cu entuziasm, ne-a răspuns că va face cea mai bună alegere și…l-a numit pe Mihalache șef al cancelariei. Deși era o sfidare pe față, multă lume în societatea civilă a crezut că binomul Iohannis-Mihalache va înțelege să se alinieze la imperativele democrației, statului de drept și euro-atlantismului. Ce a urmat știe toată lumea: mesaje terne, rostite fără convingere, unele cu accente clar dictate de „sistem”, cum a fost cazul discursului de la CSM, din ianuarie 2015, în care președintele se temea ca justiția să nu devină cumva o „superputere” și se supăra pe jurnaliștii care publică scurgeri din dosare. Adică avea exact poziția PSD/USL. Imediat după aceea s-a grăbit, la Adevărul live, să ne tălmăcească ce a spus și să ne asigure că, evident, noi am exagerat. A trecut un an, guvernul s-a schimbat, e drept, dar președintele a rămas același: miercuri, 17 februarie, înainte de a intra în Aula BCU, unde îl așteptau reprezentanți ai societății civile la un eveniment organizat de Inițiativa România și GDS, domnul Iohannis și-a jucat rolul într-o scenetă ce părea regizată de Mihai Gâdea, de la care a preluat de altfel tema diversionistă conform căreia executarea unei hotărâri judecătorești privind sediul trustului INTACT ar aduce atingere libertății de exprimare în numele unor „banale motive administrative”. Apoi a intrat cu bocancii în statul de drept, calificând abordarea ANAF ca „ nepotrivită, dacă nu discutabilă” și, încă și mai grav, anunțând că a și intervenit pentru a găsi o soluție „convenabilă”, adică s-a amestecat direct în activitatea instituțiilor care pun în aplicare hotărârile justiției. O atitudine neașteptată pentru un președinte devenit ținta criticilor și anecdotelor din cauza neimplicării sale în conflicte publice – ceea ce sugerează că Iohannis a fost pur și simplu chemat la ordin, dar nu de Mihalache, ci de Voiculescu și oamenii lui, mai puțin vizibili dar puternici, căci din GRIVCO nu pleci când vrei tu, ci doar dacă te aruncă ei peste bord. De atunci, revolta s-a dezlănțuit pe FB și în publicațiile online, și o parte a societății civile (GDS, Expert Forum, Freedom House și CRPE) a protestat ferm. Poate trebuia s-o facă și alte organizații, dar iată că au tăcut. Mă gândesc la Inițiativa România, care l-a invitat la evenimentul de miercuri, consacrat reînnoirii clasei politice, doar pentru a primi o punere la punct de la un președinte care ne-a spus să nu ne grăbim cu alegerile în două tururi, pe care toți le ceream, și să sprijinim oamenii politici care unesc, nu dezbină – căci doar așa, prin unirea tuturor (victime și torționari? corupți și păgubiți? PSD și PNL?) se va face primenirea clasei politice. Spre lauda lui CSM a condamnat obscena coalizare Tăriceanu-Dragnea-Iohannis în cazul ANAF-INTACT. Iar Iohannis, zguduit probabil puțin și la Bruxelles, a revenit asupra declarațiilor inițiale, exact ca în ianuarie 2015, încercând să ne convingă că nu a spus ceea ce știm toți că a spus. Unii vor să creadă că președintele este sfătuit greșit și că soluția ar fi îndepărtarea lui Mihalache de la Cotroceni. Așa credeau mulți și pe vremea lui Ceaușescu: că „Tovarășul” nu știe că magazinele sunt goale și că penuria de ulei alimentar s-ar datora unui funcționar din Ministerul agriculturii – mult hulitul Iftode.

Nu Mihalache este problema, deși și el este o problemă, ci Iohannis, care l-a ales fără să-l oblige nimeni și care, deși acum susține că nu este apropiat de trustul Intact, nu l-a sancționat pe consilierul său după ce acesta s-a afișat la Washington și la Munchen alături de Mihai Gâdea. Să nu știe el că pozițiile promovate de televiziunea al cărei director este domnul Gâdea sunt contrare angajamentelor euro-atlantice ale României? Bineînțeles că știe, dar are ordin să ignore. Și uite așa, Mihai Gâdea, care este nefrecventabil pentru adepții democrației, statului de drept și angajamentelor europene ale României, devine perfect frecventabil pentru Iohannis, Mihalache și Alina Gorghiu, atât de fericită și relaxată în studiourile Antenei3, unde, în numele libertății de exprimare, toată elita noastră intelectuală autentică și toți cei care încurcă ambițiile patronilor trustului INTACT, sunt calomniați și insultați sistematic. Să nu ne ascundem după deget: a fi prezent în studiourile Antenei3 reprezintă o opțiune politică și etică – o alegere între moralitatea publică și obscenitatea publică.

Cine mai are dubii, de bună credință, că domnul Iohannis este omul GRIVCO are toată compasiunea mea. Sunt sigură că se vor lămuri la un moment dat și nu-i vor mai plânge de milă. Problema este ce facem acum cu președintele cu care ne-am procopsit? Veți spune că nu avem prea multe de făcut, iar eu vă voi contrazice: însuși faptul că domnul Iohannis procedează „pas cu pas” – adică face un pas greșit și apoi face un pas înapoi, după ce își dă seama că a călcat în străchini – demonstrează că nici el nu își permite să se afișeze public ca om al GRIVCO, adică, atunci când vopseaua curge, fuge repede la dulap și scoate bidineaua ca s-o reîmprospăteze. Nici lui nu-i convine să devină un fel de paria în Europa, cum ajunsese Ion Iliescu. Măcar de dragul imaginii, căci la substanță nici nu ne gândim în cazul său. Revolta de pe FB l-a afectat tot din motive de imagine, ceea ce este bine pentru noi. Deci nu ne rămâne decât să-l ținem sub presiune: să-l monitorizăm și să-l sancționăm ori de câte ori îl prindem derapând. Nu se va schimba fundamental, cioara GRIVCO tot cioară rămâne, dar eventual se va abține de la tot răul pe care îl poate face. Totodată, trebuie să căutăm personalități alternative, astfel încât să nu ne mai trezim în 2019 că suntem obligați să votăm tot o paiață a unui bătrân securist ca să scăpăm de cine știe ce alt golan politic împins de sistem în prim plan. Știu, e greu, dar altfel ne înghit ciorile vopsite.

OPȚIUNILE LIPSEI DE ALTERNATIVĂ

Prin multe momente grele a trecut România în ultimii 25 de ani, dar niciodată nu a fost atât de penibilă cum este astăzi, cu un premier dezertor, un președinte mut și nici un partid politic onorabil.

În acest moment toată lumea, de la PSD la șeful statului, se complace în a întreține, din motive proprii, o paiață politică – l-am numit pe Victor Ponta – ca prim ministru oficial. Victor Ponta este dezertor, fugar, aflat la Istanbul ca persoană particulară. Guvernul nu a dat nici un comunicat oficial cu privire la starea lui de sănătate. A plecat încălcând hotărârea CSAT care reglementează condițiile în care premierul și președintele pot fi tratați în străinătate, deci nu ese află în Turcia ca premier, ci în calitate de simplu cetățean. Nici nu știm dacă mai are gardă SPP, dar știm deja că nu are o linie telefonică specială.

Pot să înțeleg că PSD se agață de această ficțiune – Ponta-premier – pentru a rămâne la guvernare cât mai mult sau, în ultimă instanță, pentru a-și organiza ieșirea astfel încât să pară că este în continuare un jucător politic important. În interior însă se dau bătălii crâncene: atunci când Liviu Dragnea și Marian Oprișan repetă zilnic la televizor că Victor Ponta trebuie să se întoarcă în țară, deși premierul și-a mai acordat două săptămâni de vacanță, este limpede că nu fac altceva decât să-l submineze în ochii opiniei publice, încercând să salveze propriile facțiuni din partid. Aceste demersuri nu fac decât să sporească șansele generalului Oprea nu numai de a se menține cât mai mult în fruntea guvernului, ci chiar de a prelua PSD, partid care nu știe să trăiască altfel decât din accesul nelimitat la resursele bugetare. Or dacă Gabriel Oprea iese din coaliție și se aliază cu PNL și UDMR, guvernul cade și PSD intră în opoziție, ceea ce înseamnă că nu va organiza alegerile, ceea ce poate fi problematic pentru el. Când Gabriel Oprea dă consemn UNPR să voteze altfel decât coaliția – în numele interesului național, desigur! –  el avertizează de fapt PSD că numai alături de el se poate menține la putere, pentru că numai partidul său – care a înghițit recent și PPDD – are voturile necesare asigurării unei majorități. Iar faptul că psd-iștii și-au îngropat securea de război cu UNPR și au admis, în frunte cu Victor Ponta, că acordul de guvernare nu se referea la numirea directorilor serviciilor de informații nu face altceva decât să confirme statutul de kingmaker al liderului UNPR. Este practic o capitulare în fața lui Moș Teacă.

Ambițiile lui Moș Teacă sunt mari, cum am văzut, indirect proporționale cu capacitatea sa de a articula un mesaj politic coerent sau o viziune politică potrivită unei Românii care este membră a UE și NATO într-un moment istoric extrem de dificil. Ce o fi gândind el, de pildă, despre criza din Grecia? Dar despre politica Rusiei în Europa? Să nu ne pierdem vremea cu întrebări al căror răspuns îl cunoaștem. Să observăm însă că PSD a ajuns la mâna unui personaj mai mult decât controversat, despre care Omar Hayssam, de pildă, spunea că îi este apropiat. Cum PSD este cel mai important partid al țării și principalul partid de guvernare, țara și guvernul au ajuns să fie conduse de Moș Teacă. Ne place? Putem tolera? Deocamdată văd că da, ceea ce ne discreditiează ca națiune serioasă.

Este de presupus că muțenia președintelui Iohannis ascunde un joc politic de culise. Dacă lasă PSD să guverneze până la alegeri, șansele unei victorii a PNL  în 2016 devin practic nule, iar președintele riscă să devină un fel de mazetă fără putere și fără autoritate, ușor de înlăturat în 2019. În plus, ceea este mult mai grav, nimeni nu garantează că PSD, regrupat sub comanda generalului Oprea, nu va continua asaltul asupra statului de drept și DNA. Deocamdată Moș Teacă agită stindardul statului de drept, dar putem să-l credem pe cuvânt că s-a convertit în combatant anti-corupție? Pe cuvânt nu, dar pe un eventual dosar, da. Altfel ar însemna că este singurul politician curat dintr-o coaliție de dalmațieni. Dacă un asemenea dosar există, atunci s-ar putea ca UNPR să părăsească actuala coaliție și să se alieze cu PNL pentru a forma un nou guvern, acceptându-l chiar pe Cătălin Predoiu ca premier și negociind la sânge pentru sine ministere și alte poziții importante. Probabil că este singura alternativă posibilă pentru Klaus Iohannis și incapabilul său partid, PNL. Deși pentru noi această soluție este o broască râioasă greu de înghițit, pentru PNL nu va fi atât de greu – doar au fost parteneri cu UNPR – unii în timpul guvernării Boc, alții în USL. Iată o nouă expresie a mizeriei clasei politice românești.

Realist vorbind, nu ne putem dori altceva în contextul actualei coaliții majoritare. Sigur că ar fi de dorit alegeri anticipate, dar știm că ele sunt aproape imposibil de organizat în cadrul constituțional actual. Iar alegeri anticipate organizate de guvernul PSD-ALDE, cu Moș Teacă la Interne, pot da un rezultat care ar surprinde în mod neplăcut orice imaginație. Ceea ce ridică o nouă problemă: poate un eventual guvern  Predoiu să-și permită să-l mențină la MAI pe imponderabilul Oprea, care dorește de fapt să devină liderul Stângii și să preia PSD, nu să susțină democrația liberală în România? Iată o problemă greu de rezolvat, ale cărei date cred că se negociază intens în culisele de la Cotroceni.

Tot ce am făcut în paragrafele de mai sus a fost să schițez calcule politice – nu strategii, nu proiecte de țară, nu viziuni politice. Doar calcule, din care singura rază de lumină nu poate fi decât înlăturarea de jure a lui Victor Ponta din funcția pe care nu o mai deține de facto și crearea unui culoar îngust pentru o schimbare de putere reală în 2016; o atenuare a dezastrului actual, fără a-i înlătura consecințele și rădăcinile, căci balaurul psd-ist are șapte capete, iar Făt Frumos nu există. Suntem reduși la calcule de acest fel pentru că acestea sunt partidele cu care avem de a face: corupte, putrede, cinice, rupte de societate, prea puțin preocupate de binele public.  Cu alte cuvinte, pentru că nu există o alternativă politică reală, un partid care să nu fie produsul „sistemului ticăloșit”, ci anti-sistem ticăloșit. Dar într-un organism mâncat de metastazele puterii politice instituite și definite de PSD de 25 de ani, unde am putea găsi un organ sănătos? Iată de ce vorbim de fapt doar despre niște opțiuni politice limitate, dictate de lipsa de alternativă la care ne-a condamnat clasa politică generată de PSD și de emulii săi, adică toate partidele politice parlamentare.

Această lipsă de alternativă, percepută fie și intuitiv de cetățeni, explică probabil și apatia față de o situație care ar fi intolerabilă într-o democrație serioasă. Președintele Iohannis pare mulțumit cu această apatie, care îi permite, în primă instanță, să opereze din umbră. Poate că îi și convine ca PSD să se compromită tot mai mult, pe zi ce trece, susținând un premier care a devenit personaj de bâlci și perpetuând o manea politică. Poate că nu vrea să fie perceput ca demolatorul unui partid validat de alegeri democratice și preferă să-l lase să se distrugă singur. Sunt calcule ușor de făcut și de înțeles. Ceea ce uită domnul Iohannis este însă că nu numai PSD se erodează, ci și credibilitatea instituțiilor statului și chiar și a președinției. Cetățenii au nevoie de un reper moral care să dea o direcție țării. Ideile, valorile și principiile nu pot fi înlocuite de calcule. Doar ideile, principiile și valorile dau legitimitate și substanță unei ordini democratice, care, în esența ei, este mult mai mult decât o luptă pentru putere. Or la acest capitol domnul Iohannis eșuează – nu numai pentru că nu știe să comunice, ci pentru că nu vrea să comunice. Iar cetățenii se simt, pe bună dreptate, disprețuiți, cu excepția unui mic grup de adepți, care ne repetă tot timpul că președintele „tace și face”, fără a ne explica și ce face el, de fapt. Or comunicarea cu cetățenii face parte din fișa postului unui președinte ales prin votul direct al cetățenilor, nu de partidele din Parlament. Din cauza lipsei de comunicare a Cotrocenilor cu națiunea se ajunge la suspiciunea că domnul Iohannis este complice cu Victor Ponta, din moment ce nu a sancționat public faptul că premierul a încălcat o hotărâre CSAT plecând la tratament în străinătate din proprie inițiativă. Cum își va recâștiga el credibilitatea dacă nu cere o anchetă a CSAT în cazul plecării din țară a premierului-fantomă? De ce, în fond, acordă un răgaz atât de mare PSD ca să se reorganizeze, fie și în tranșee?

Nu am răspunsuri la aceste întrebări. Din păcate, în privința președintelui, nu avem nici opțiuni, nici alternative, deocamdată.

Nu mă număr însă printre cei care susțin apatia și je-m’en-fichisme-ul când este vorba de țara mea. Mă irită sastisirea unora și altora față de spațiul public din care spiritul public a dispărut, cum bine spune Horia Roman Patapievici, deși înțeleg că ea este justificată de spectacolul jalnic al televiziunilor. Nu avem unde fugi de acasă; nu putem transforma cultura în insulă de refugiu. Trebuie s-o integrăm și s-o impunem în cetate.

Nu pot renunța la valorile și principiile democrației liberale, chiar dacă preferințele mele politice se îndreaptă spre varianta unui conservatorism de tipul „one nation Tory” pe care nu-l văd reprezentat în țară decât de site-ul In linie dreaptă și de Ioan Stanomir. Nu țin să fiu de partea majorității cu orice preț. Uneori, majoritatea cuprinde și partea pe care mă situez, cum s-a întâmplat în 1996, 2004, 2009 și 2014. Dacă nu vine, regret că nu am putut fi convingătoare, dar nu mă duc după ea cu orice preț. În consecință, nu cred că avem dreptul să abandonăm lupta pentru eradicarea din viața publică a PSD, ca partid generator de corupție și fărădelege. Iar dacă putem cuceri o bucățică de teritoriu cu un nenorocit de guvern de coaliție PNL-UNPR condus de Cătălin Predoiu, trebuie să ne batem pentru ea, în speranța că va face o breșă, câte de mică, într-un sistem aflat în putrefacție, ne va da o gură de oxigen și va deschide eventual calea pentru o reconstrucție a spațiului politic. După cum vedeți, nu-mi fac iluzii, dar nici nu depun armele.

JOCURILE GENERALULUI OPREA ȘI INTERESUL NAȚIONAL

Pentru că refuz să-mi trădez condiția de „trestie gânditoare” (roseau pensant), am încercat și eu să descifrez sensul mișcărilor contradictorii ale generalului Oprea pe eșichierul politic dâmbovițean. De câteva zile toată lumea se întreabă de ce s-a convertit brusc acest personaj cel puțin controversat la democrația liberală care are drept stâlp de susținere statul de drept, cum de face declarații care lovesc – indirect dar sigur – chiar în cel pe care afirmă cu tărie că-l sprijină, și anume în Victor Ponta. Căci ce altceva pot fi declarația de susținere a Laurei Codruța Kovesi pentru un nou mandat la conducerea DNA și amenințarea cu retragerea din coaliția de guvernare dacă modificările legislației penale nu vor fi abandonate?

Nimeni nu crede în sinceritatea acestei „convertiri”, care vine prea târziu pentru a fi credibilă și nu a fost anunțată de nici una din acțiunile și declarațiile anterioare ale actualului vice-premier. Admit că, în timpul guvernului Boc, partidul pe care îl conduce, UNPR, a sprijinit în Parlament reforma justiției așa cum a susținut-o Traian Băsescu. Tot el însă l-a trădat pe președinte în 2012 fără nici o remușcare. Deci nu trebuie să căutăm resorturile acțiunii sale în sfera principiilor, ci a calculelor politice de conjunctură.  Care ar fi așadar calculele pe care le putem ghici în spatele acțiunilor din ultima vreme ale generalului Oprea? Fără a avea acces la meandrele gândirii liderului UNPR, deduc că este vorba nu atât de o inițiativă a sa proprie, ci de un efort a unui segment din actuala coaliție de guvernare de a-și salva poziția dominantă în fața degringoladei pe care o poate declanșa ancheta DNA în cazul Ponta, privită ca punct culminant al campaniei anti-corupție din ultimii ani. Este clar că Victor Ponta nu poate continua să conducă guvernul dacă este chemat frecvent la DNA pentru a da socoteală pentru faptele sale din perioada cârdășiei cu Dan Șova. Este deci necesar ca PSD să scape de el ca să supraviețuiască, fie și într-o formulă restrânsă, impusă tot de rigorile justiției. Metoda modificării legislației penale, menită să întoarcă ceasul istoriei înapoi la momentul „Rodica Stănoiu” nu rezistă presiunii externe, din partea UE și a NATO. Nu uitați că toate încercările de a acționa în această direcție au fost stopate în ultimul moment; așa s-a întâmplat și acum, când modificările propuse de PSD pentru a-i paraliza pe procurori au fost amânate pentru sesiunea din toamnă, deși parlamentarii puterii erau nerăbdători să le adopte înainte de vacanța de vară. Nu cred că decizia amânării a fost luată în urma amenințărilor generalului Oprea cu retragerea sprijinului politic, ci în urma unor demersuri discrete dar ferme din partea aliaților occidentali, care știu cum să pună presiune pe o țară care are nevoie de condiții favorabile de creditare pentru a-și acoperi salariile bugetarilor și pensiile. Cred că generalul Oprea s-a folosit de acest moment, probabil fiind bine consiliat, pentru a se legitima ca garant al independenție justiției.

În consecință, generalul Oprea spune acum exact ce vor să audă UE și NATO pentru că dorește să-și legitimeze partidul ca partener de negociere în eventualitatea prăbușirii, fie și controlate, a PSD. Generalul știe bine că PNL nu este de fapt un partener credibil pentru Occident, mai ales că „vechiul” PNL, când se afla la guvernare, a încercat să retragă forțele românești din Irak iar președinteel Iohannis a fost – și a rămas – destul de indulgent față de Moscova. El însă nu a fost niciodată suspectat de afinități putiniene, fiind un produs eminamente local. Această tentativă de legitimare în ochii partenerilor externi poate facilita pe plan intern o preluare a psd-iștilor care nu doresc să renunțe la putere de dragul lui Ponta, sau chiar o preluare a conducerii unui nou partid, rezultat din fuziunea PSD-UNPR, fuziune despre care s-a mai vorbit în trecut. Nu știm dacă generalul Oprea se visează pe sine viitor premier sau pregătește terenul pentru altcineva, poate un personaj cu altă anvergură intelectuală și alt nivel de credibilitate internațională. În nici un caz nu cred că recentele lui mișcări au fost gândite de el; cred că i-au fost inspirate, chiar dictate, de alți actori. Dacă ne uităm atent în trecutul său, observăm, în perioada guvernului Boc, o prietenie accentuată cu Elena Udrea, care la rândul ei era în bune relații cu directorul SRI de atunci, George Maior, pe care și generalul îl apreciază și care trebuia să plece ambasador la Washington dar încă nu a plecat. Într-un scenariu anunțat de Victor Ponta, George Maior ar fi devenit premier în cazul victoriei domnului Ponta la prezidențiale. Oare să fie întâmplătoare atacurile doamnei Udrea la adresa lui Cătălin Predoiu, singurul politician decent al momentului, desemnat premier în umbră de PNL? Nu cred, cum sigur nu au fost întîmplătoare nici apărarea lui George Maior, cu care se întâlnea în timpul campaniei, nici atacurile ei la adresa lui Florian Coldea, adjunctul supraviețuitor al domnului Maior la SRI.

Jocurile sunt în tot cazul ascunse și complicate. S-ar putea ca domnul Maior să devină brusc singura candidatură valabilă a actualei coaliții în cazul ieșirii din scenă a lui Victor Ponta – din motive medicale, desigur. Occidentul ar fi, într-un fel,    constrâns să-l accepte; majoritatea parlamentară l-ar vota ca pe ultima șansă de a rămâne la putere, uitând că și el a sprijinit DNA; iar noi, alegătorii și contribuabilii, nu am avea nici un cuvânt de spus. Nu știu dacă așa se vor desfășura evenimentele, dar am destule indicii ca să cred că intenția unei astfel de evoluții există, iar informațiile cu privire la o posibilă fuziune PLR-PC, menită să coalizeze grupusculele care se pretind de dreapta din fostul USL, sugerează că pe scena politică se operează acum regrupări importante.  Sigur, poate contează și cum vede lucrurile președintele Iohannis, care nu este un fan al lui George Maior. În această privință însă, cred că președintele va vedea ceea ce îi vor spune să vadă cei mai puternici decât el.

Va fi această mișcare, dacă se va concretiza, în interesul național – cel mult invocat de Gabriel Oprea? Doar în măsura în care interesul unei țări poate fi servit de personaje dubioase și partide compromise – adică de ciori vopsite. Noi nu avem partide autentice, ci doar triburi, care-și negociază teritorii și se bat pentru accesul la resurse. O alternativă reală nu există, iar societatea civilă, așa cum a existat la începutul anilor 90, este moartă. Din când în când, fantoma ei mai trimite în spațiul virtual câte un comunicat revoltat de care nimeni nu ține seama, nici măcar șeful statului – de care de asemenea nu mai ține seama multă lume.  În cazul scandalului recent legat de dosarul penal al lui Victor Ponta și de tentativele de modificare a legislației penale, fantoma societății civile a uitat să ne viziteze.

Poate că am prezentat un tablou prea sumbru. Unde este speranța, îmi veți spune? Iar eu voi răspunde că, atâta vreme cât puterea de la București nu se poate rupe de Occident, cum ar dori ea în fundul sufletului ei mic, negru și hrăpăreț, mai avem o șansă să nu ne prăbușim, fie și grație unor penibile compromisuri și expediente. În privința speranței autentice în regenerarea noastră morală și politică, mărturisesc că rămân sceptică până în momentul în care vom vedea că există forțe interne viguroase – în societate și în politică – decise și convinse să susțină un astfel de reviriment. Dar acum este dimineața, ziua este mohorâtă și reveriile total inoportune.