ROMÂNIA, CAPTIVA ANTENELOR

În dezbaterea, destul de sterilă de altfel, declanșată de comportamentul incalificabil al Antenei 3, care, deși nu era o noutate, abia acum, este luat în seamă, Ioana Ene Dogioiu observă – corect – că Antena 3 își permite toate mârșăviile, de la linșajul public al personajelor care nu-i sunt pe plac la colportarea unor neadevăruri sau jumătăți de adevăr, pentru că are un public fidel, care rezonează cu discursul Antenelor. Acest public poartă și el responsabilitatea pentru poluarea spațiului public de către supușii lui Dan Voiculescu, fiindu-i de fapt complice. Îmi permit să adaog că este doar o parte a problemei, celelalte două fiind cel puțin la fel de grave: 1. refuzul CNA de a sancționa corespunzător comportamentul Antenelor, refuz datorat aservirii politice a acestei instituții, și 2. lipsa unei alternative la televiziunile mogulilor, și anume a unei televiziuni publice competitive. Singură televiziunea publică, dacă este susținută de o legislație solidă și corectă, poate reprezenta o sursă de informații nepartizane, de interes public, și nu este întâmplător că în 2012, când a fost reorganizată instituția, după schimbarea conducerii Direcției Știri în urma presiunilor exercitate de PSD și a unei campanii deșănțate a Antenei3, singurele canale care au fost desființate au fost TVR Info și TVR Cultural – adică exact canalele prin care s-ar fi realizat plenar misiunea publică a instituției, TVR Info fiind un canal care făcea concurență directă televiziunilor de știri ale mogulilor, Antena3 și RealitateaTV. Deși B1TV nu se lansase încă în actuala formulă, proiectul era foarte avansat, iar sponsorii săi politici erau bucuroși să scape de concurența unui canal public. Las la o parte istoria chinuită a nașterii TVR Info, acest canal mai mult decât necesar, căci aș obosi inutil povestind-o și m-aș deprima din nou, și nici nu mai iau în considerare reluarea emisiei sale într-o formă care nu interesează pe nimeni, sub denumirea de TVR News. Mai semnificativă este acum istoria eliminării unicei alternative pe care televiziunea publică a oferit-o vreodată publicului la televiziunile mogulilor, care se pretind „de știri” dar sunt în primul rând organe de propagandă în favoarea intereselor patronilor lor și ale sponsorilor lor politici și mafioți.

Astfel, oferta limitată de organizații media și-a cultivat publicul limitându-l și manipulându-l, căci nu numai cererea este cea care dictează. Dacă un anumit produs nu există, oamenii nici nu-l cer. Cerea cineva avocado sau alte fructe exotice înainte să se deschidă piața spre exporturi? A corespuns iPhone-ul unei presiuni din partea publicului sau a fost rezultatul inovației stimulate de dorința de a bate concurența? Ceea ce nu înseamnă că nu avem un public de televiziune majoritar lipsit de discernământ și cu exigențe de calitate și corectitudine minime. De aceea avem și clasa politică mizerabilă pe care o avem, care este rezultatul votului dat de un electorat recrutat în mare măsură din acest public. Nu mă rușinez de aceste aprecieri, căci să umpli parlamentul de penali, doar pentru că ți-au pus în brațe un litru de ulei și un pui – sau un lighean și o pătură – nu dovedește spirit civic. Cei care au votat actuala majoritate parlamentară, în care trebuie să includem și parlamentarii vechiului PNL, care erau membri USL, ca și defunctul PP-DD, să nu se plângă acum de calitatea clasei politice.

Să revenim însă la chestiunea televiziunilor. Mă tot întreb de patru ani cum de nu s-a sesizat nici un confrate jurnalist de interesul brusc manifestat de Antena3 față de televiziunea publică, cum de nu a văzut nimeni că era vorba de o reacție a dinozaurilor politici și mediatici față de o încercare de schimbare a profilului TVR, care le-ar fi putut afecta monopolul asupra informațiilor și dezbaterilor, deci asupra formării opiniilor publicului, dar și veniturile din publicitate, căci piața este oricum prea mică pentru câte televiziuni se bat pe ea. Cum de au acceptat  toți jurnaliștii independenți, care erau invitați la TVR mai des decât fuseseră vreodată și decât au fost după aceea, propaganda PSD și a televiziunilor mogulești care striga că era vorba de „televiziunea lui Băsescu”, când nici măcar președintele nu o considera ca atare, și cum de nu au vrut să înțeleagă că era vorba de asasinarea conceptului însuși de televiziune publică? De ce nu au văzut, dincolo de persoane, problema de fond? Mă mir și acum că nimeni nu se scandaliza atunci când Victor Ponta și Crin Antonescu atacau deschis televiziunea publică, iar provocatorii lor atacau carul și jurnaliștii TVR prezenți în Piața Universității în iarna 2011-2012, pentru că nu le convenea cum relatau faptele – am zis faptele, nu propaganda voiculesciană. Trupele colonelului Dogaru și ale „revoluționarului” Dorin Lazăr Maior au fost trimise la poarta TVR să desăvârșească demolarea, și tot nu s-a revoltat nimeni din cei care azi se scandalizează de comportamentul Antenelor. Cunosc cel puțin o parte din răspuns, dar nu-mi place să-l spun, iar astăzi nici nu mai contează. Îmi exprim doar regretul că nici jurnaliștii independenți, nici societatea civilă corectă, nu au înțeles importanța unor instituții media de interes public și nu au făcut absolut nimic pentru a promova această cauză. Pentru că aici contează cauza, nu persoanele, care își refac până la urmă viața, căci nu vor rămâne pe veci prizoniere ale inamicilor și torționarilor lor morali. România în schimb a rămas o captivă a Antenelor, iar dezinteresul pentru soarta TVR și SRR este în mare măsură responsabil pentru acest fenomen. De aceea insist, fără vreo dorință de a reveni în branșă, asupra nevoii de instituții media publice competitive și corecte. Pentru ca astfel de instituții să existe însă trebuie să existe și o voință politică de fier. Ea nu a existat niciodată și nu am reușit să conving nici unul din politicienii la care am avut acces de importanța ei. O fi și vina mea, deși am militat cât am putut de bine, dar mai degrabă cred că este vorba și de ceea ce am putea numi the closing of the political mind - adică un fel de opacizare a minții oamenilor politici față de tot ce reprezintă interesul public și nu este legat strict de sursele de câștig individual sau de grup pe seama bugetului public.

Ce ar mai fi de făcut acum, veți spune, când televiziunea publică este în faliment și nu se mai uită aproape nimeni la emisiunile ei? Ei bine, s-ar putea face totul, începând cu schimbarea legii 41/1994, astfel încât 1. să dispară instrumentul primitiv de control politic, care este posibilitatea de a demite Consiliul de Administrație în fiecare an, prin respingerea raportului de activitate; 2. să se elimine conflictul de interese care a atins proporții monstruoase într-o instituție în care aproape o jumătate din membri CA sunt angajați ai TVR și hotărăsc asupra bugetelor propriilor emisiuni, iar restul pretind finanțarea unor emisiuni în care sunt implicați membri familiilor lor (a se vedea cazul psd-istei Anne Marie Rose Jugănaru, al cărei fiu prezenta în fiecare an Mamaia Copiilor); 3. să se impună o grilă severă de selecție a membrilor CA, chiar dacă sunt numiți printr-un algoritm politic, în funcție de competențe manageriale – căci astăzi orice sfertodoct poate fi membru în conducerea televiziunii publice; și 4. să se separe funcția de președinte al CA, unde numirea se face de către factorii politici, de cea de Director General, care ar trebui să fie ocupată printr-un concurs organizat în condiții de maximă transparență.

Am enumerat condițiile minime de la care cred că ar trebui să înceapă reforma televiziunii publice. Ar trebui desigur să existe și garanții privind independența jurnaliștilor, formula ideală fiind includerea unui articol de lege similar celui din legea suedeză, care cere televiziunii publice să urmărească cu maximă exigență activitatea guvernului. Dar eu nu scriu aici un proiect de lege, doar vreau să demonstrez că soluții există, dacă există și voința politică pentru reformă. Aceasta lipsește desigur, nu numai în privința televiziunii publice, ci a tuturor domeniilor. Măcar în cazul TVR au existat câteva încercări de ieșire de sub dominația PSD, și de sub influența – nedeclarată dar reală – a televiziunilor mogulești: după 1996, sub conducerea lui Stere Gulea, cu Alina Mungiu-Pippidi director la știri și apoi în 2005-2007 și 2010-2012. Ele au fost anihilate de presiunile inimaginabile ale PSD și apoi ale USL. Dar unde este presiunea publică, a societății civile, de pildă? Convingerea mea este că nimeni nu înțelege importanța subiectului, pentru că superficialitatea domină și acele secțiuni bine intenționate și necorupte ale spațiului public – pentru că nici numerită să mă refer la acele ONG preocupate de media, care însă nu ating Antenele nici cu o floare…

Așa cum este acum, TVR nu poate fi o instituție viabilă, indiferent ce iluzii își fac unii din angajații ei și ce propagandă mai emană sindicatele, profund politizate de altfel. O spun cu părere de rău pentru acea mână de profesioniști care mai viețuiește acolo. Aici este nevoie însă de construcție instituțională. Drama este că nu are cine s-o facă, căci noi suntem buni doar la demolări. Așa stând lucrurile, în absența unui spațiu de dezbatere și informare organizat și condus strict în interesul publicului, nici calitatea dezbaterii publice nu are cum să crească, nici electoratul nu are cum să se lumineze, nici clasa politică nu se va reforma și nici nu vom avea, multă vreme de acum încolo, un guvern în serviciului cetățenilor. Dacă asta dorește publicul, asta va avea!

CIOARA VOPSITĂ

Nu știu cine își mai amintește de zilele romantice din ianuarie-februarie 1990, când studenții afișaseră pe toți stâlpii de pe Bd. Lascăr Catargiu (Ana Ipătescu) desene cu o cioară de pe care curgea vopseaua. Era clar o reprezentare grafică a FSN, formațiune ce tocmai anunțase că va candida în alegeri după ce promisese că nu o va face. Nici nu știau ei că și după 26 de ani cioara vopsită va rămâne emblematică pentru puterea politică din România: o cioară comunistă vopsită prost în culorile democrației. Nici măcar cei care au fost aleși pentru că se opuneau PSD nu au putut să se mențină la înălțimea așteptărilor electoratului pe toată durata mandatului/mandatelor. Cu Klaus Iohannis a fost însă cel mai simplu – la el cioara s-a văzut întotdeauna sub vopseaua aplicată grăbit între tururile de scrutin de la prezidențiale. Am scris despre apartenența sa vizibilă la oastea politică a lui Dan Voiculescu încă din august 2014, într-o postare intitulată Klaus, președintele lui Felix, redactată după ce candidatul Iohannis s-a eschivat cât a putut de la o poziție tranșantă față de condamnarea lui Dan Voiculescu în dosarul ICA și față de demonstrația organizată atunci de Antene în sprijinul patronului și soldată cu violențe împotriva jurnaliștilor. Ulterior scepticismul mi-a fost confirmat de refuzul lui Klaus Iohannis de a se delimita de tentativa de lovitură la adresa statului de drept din iulie 2012 și de prezența în echipa sa de campanie a lui Dan Mihalache, fost psd-ist migrat la PNL, probabil pentru a se asigura că agresivitatea anti-europeană și anti-americană a sistemului instituit de PSD va fi doar bine vopsită, nu abandonată, de orice „liberal” care va ajunge la putere, căci și atunci scriam că „marea schismă” din USL nu a fost decât o înscenare menită să ocupe spațiul opoziției cu un om al sistemului, bine  verificat de coaliția GRIVCO, și doar abil vopsit, ca să reprezinte speranța unei alternative la mult prea grobianul Ponta.

Nu l-am votat așadar pe Klaus Iohannis în necunoștință de cauză, ci pentru că am sperat că, ajuns la putere în al doilea tur de scrutin cu voturile alegătorilor Monicăi Macovei și ale altor cetățeni dezgustați de „sistemul ticăloșit”, va înțelege să se reorienteze politic, eventual și sub influența aliaților occidentali.  Plini de încredere în zorii unei noi ere politice, după victoria domnului Iohannis, mai mulți membri ai GDS i-am adresat noului președinte o scrisoare deschisă prin care îi solicitam respectuos să nu-l numească pe Dan Mihalache șeful cancelariei prezidențiale. Președintele, ales de noi cu entuziasm, ne-a răspuns că va face cea mai bună alegere și…l-a numit pe Mihalache șef al cancelariei. Deși era o sfidare pe față, multă lume în societatea civilă a crezut că binomul Iohannis-Mihalache va înțelege să se alinieze la imperativele democrației, statului de drept și euro-atlantismului. Ce a urmat știe toată lumea: mesaje terne, rostite fără convingere, unele cu accente clar dictate de „sistem”, cum a fost cazul discursului de la CSM, din ianuarie 2015, în care președintele se temea ca justiția să nu devină cumva o „superputere” și se supăra pe jurnaliștii care publică scurgeri din dosare. Adică avea exact poziția PSD/USL. Imediat după aceea s-a grăbit, la Adevărul live, să ne tălmăcească ce a spus și să ne asigure că, evident, noi am exagerat. A trecut un an, guvernul s-a schimbat, e drept, dar președintele a rămas același: miercuri, 17 februarie, înainte de a intra în Aula BCU, unde îl așteptau reprezentanți ai societății civile la un eveniment organizat de Inițiativa România și GDS, domnul Iohannis și-a jucat rolul într-o scenetă ce părea regizată de Mihai Gâdea, de la care a preluat de altfel tema diversionistă conform căreia executarea unei hotărâri judecătorești privind sediul trustului INTACT ar aduce atingere libertății de exprimare în numele unor „banale motive administrative”. Apoi a intrat cu bocancii în statul de drept, calificând abordarea ANAF ca „ nepotrivită, dacă nu discutabilă” și, încă și mai grav, anunțând că a și intervenit pentru a găsi o soluție „convenabilă”, adică s-a amestecat direct în activitatea instituțiilor care pun în aplicare hotărârile justiției. O atitudine neașteptată pentru un președinte devenit ținta criticilor și anecdotelor din cauza neimplicării sale în conflicte publice – ceea ce sugerează că Iohannis a fost pur și simplu chemat la ordin, dar nu de Mihalache, ci de Voiculescu și oamenii lui, mai puțin vizibili dar puternici, căci din GRIVCO nu pleci când vrei tu, ci doar dacă te aruncă ei peste bord. De atunci, revolta s-a dezlănțuit pe FB și în publicațiile online, și o parte a societății civile (GDS, Expert Forum, Freedom House și CRPE) a protestat ferm. Poate trebuia s-o facă și alte organizații, dar iată că au tăcut. Mă gândesc la Inițiativa România, care l-a invitat la evenimentul de miercuri, consacrat reînnoirii clasei politice, doar pentru a primi o punere la punct de la un președinte care ne-a spus să nu ne grăbim cu alegerile în două tururi, pe care toți le ceream, și să sprijinim oamenii politici care unesc, nu dezbină – căci doar așa, prin unirea tuturor (victime și torționari? corupți și păgubiți? PSD și PNL?) se va face primenirea clasei politice. Spre lauda lui CSM a condamnat obscena coalizare Tăriceanu-Dragnea-Iohannis în cazul ANAF-INTACT. Iar Iohannis, zguduit probabil puțin și la Bruxelles, a revenit asupra declarațiilor inițiale, exact ca în ianuarie 2015, încercând să ne convingă că nu a spus ceea ce știm toți că a spus. Unii vor să creadă că președintele este sfătuit greșit și că soluția ar fi îndepărtarea lui Mihalache de la Cotroceni. Așa credeau mulți și pe vremea lui Ceaușescu: că „Tovarășul” nu știe că magazinele sunt goale și că penuria de ulei alimentar s-ar datora unui funcționar din Ministerul agriculturii – mult hulitul Iftode.

Nu Mihalache este problema, deși și el este o problemă, ci Iohannis, care l-a ales fără să-l oblige nimeni și care, deși acum susține că nu este apropiat de trustul Intact, nu l-a sancționat pe consilierul său după ce acesta s-a afișat la Washington și la Munchen alături de Mihai Gâdea. Să nu știe el că pozițiile promovate de televiziunea al cărei director este domnul Gâdea sunt contrare angajamentelor euro-atlantice ale României? Bineînțeles că știe, dar are ordin să ignore. Și uite așa, Mihai Gâdea, care este nefrecventabil pentru adepții democrației, statului de drept și angajamentelor europene ale României, devine perfect frecventabil pentru Iohannis, Mihalache și Alina Gorghiu, atât de fericită și relaxată în studiourile Antenei3, unde, în numele libertății de exprimare, toată elita noastră intelectuală autentică și toți cei care încurcă ambițiile patronilor trustului INTACT, sunt calomniați și insultați sistematic. Să nu ne ascundem după deget: a fi prezent în studiourile Antenei3 reprezintă o opțiune politică și etică – o alegere între moralitatea publică și obscenitatea publică.

Cine mai are dubii, de bună credință, că domnul Iohannis este omul GRIVCO are toată compasiunea mea. Sunt sigură că se vor lămuri la un moment dat și nu-i vor mai plânge de milă. Problema este ce facem acum cu președintele cu care ne-am procopsit? Veți spune că nu avem prea multe de făcut, iar eu vă voi contrazice: însuși faptul că domnul Iohannis procedează „pas cu pas” – adică face un pas greșit și apoi face un pas înapoi, după ce își dă seama că a călcat în străchini – demonstrează că nici el nu își permite să se afișeze public ca om al GRIVCO, adică, atunci când vopseaua curge, fuge repede la dulap și scoate bidineaua ca s-o reîmprospăteze. Nici lui nu-i convine să devină un fel de paria în Europa, cum ajunsese Ion Iliescu. Măcar de dragul imaginii, căci la substanță nici nu ne gândim în cazul său. Revolta de pe FB l-a afectat tot din motive de imagine, ceea ce este bine pentru noi. Deci nu ne rămâne decât să-l ținem sub presiune: să-l monitorizăm și să-l sancționăm ori de câte ori îl prindem derapând. Nu se va schimba fundamental, cioara GRIVCO tot cioară rămâne, dar eventual se va abține de la tot răul pe care îl poate face. Totodată, trebuie să căutăm personalități alternative, astfel încât să nu ne mai trezim în 2019 că suntem obligați să votăm tot o paiață a unui bătrân securist ca să scăpăm de cine știe ce alt golan politic împins de sistem în prim plan. Știu, e greu, dar altfel ne înghit ciorile vopsite.

PREȘEDINTELE, CODUL FISCAL ȘI POPORUL

Epidodul retrimiterii Codului Fiscal la Parlament incită spiritele iar dezbaterea generează argumente valabile în ambele tabere. Așa cum a pornit, controversa nu poate duce însă decât fie la un compromis în Parlament, fie la o continuă deteriorare a climatului public. Din punctul meu de vedere, situația creată prin decizia șefului statului de a respinge prima Codul Fiscal este o sinteză a lipsei de viziune politică și economică, demonstrată de domnul Iohannis și de partidul său, cu cinismul electoral al PSD, bine servit de discursul populist.

De la bun început țin să-mi precizez poziția cu privire la chestiunea de fond: cred cu tărie că taxele și impozitele reprezintă o intruziune în viața și munca individului și nu pot fi justificate decât atunci când individul primește înapoi contravaloarea contribuțiilor sale la bugetul statului, prin servicii de sănătate, administrare, reprezentare, educație și apărare. Cercetați fiecare din domeniile enumerate mai sus și spuneți-mi dacă este vreunul care să justifice banii pe care îi plătim – cei care cu adevărat plătim. Aici intervine a doua mare problemă a fiscalității, din perspectiva cetățeanului: sistemul fiscal trebuie să fie corect și echitabil, aplicat tuturor fără excepții, iar colectarea trebuie să fie eficientă. Știm din nou că nu este. Și mai știm, din dosarele DNA, că banii noștri s-au dus pe comisioane nesimțite către politicieni – adică mită – mai mult decât pe investiții de utilitate publică. Am argumente, dar nu acesta este subiectul acestei postări. De fapt, noi plătim multe taxe și impozite, după bunul plac și nivelul de incompetență și corupție atins de cei care ne guvernează, și suntem înșelați la cântar de politicienii cinici, corupți și iresponsabili, căci țara este administrată tot mai prost.

Revenind la tema fiscalității, propun să ne gândim la rolul sistemului de taxe și impozite în dezvoltarea economică. Din câte am înțeles, citind cele scrise de economiști de prestigiu, pe cât mi-a fost accesibil, o relansare economică trebuie să se bazeze pe 1. reducerea fiscalității, 2. reducerea cheltuielilor bugetare și 3. stimularea investițiilor, de stat și private deopotrivă, într-un cadru corect și transparent. Este inutil și chiar stupid să te concentrezi doar asupra uneia dintre cele trei componente. Atâta vreme cât nu le privește și nu le aplici în ansamblu, orice dezbatere este irelevantă și orice proiect incomplet și potențial contraproductiv. Dacă, de pildă, reduci taxele dar nu reduci și cheltuielile, atunci vei crea un deficit mai mare decât poți susține prin dezvoltarea economiei – mai ales dacă nu stimulezi investițiile și, în cazul nostru, nu atragi fonduri europene.

Pornind de la aceste premise, pot fi de acord cu criticii Codului Fiscal propus de guvern și votat cu entuziasm de un parlament dovedit iresponsabil. Sigur că este benefică o reducere a TVA la 19%, dar nu și după ce ai mărit în prealabil salariile demnitarilor și ale primarilor, pensiile diferitelor categorii de privilegiați, inclusiv ale parlamentarilor, ai dublat alocațiile și te pregătești de o campanie de pomeni electorale în vederea alegerilor de anul viitor. La fel a procedat și guvernul Tăriceanu și știm cât am tras după ce a plecat – deși nu sunt de acord nici cu soluțiile aplicate în 2010 de președintele Băsescu și de guvernul Boc, pentru că erau strict contabile și nu rezultatul unor reforme de sistem. Pe de altă parte, dacă ne uităm atent în Codul Fiscal propus spre promulgare, vedem că el conține și măriri de impozite tocmai pentru cei care susțin economia, și anume sectorul privat: oricine și-a început activitatea de la domiciliu, pentru că inițial este mai greu să-ți închiriezi/cumperi un sediu, și nu și-a schimbat sediul social între timp, pentru că birocrația este demolatoare, va plăti sume astronomice pentru acest sediu inițial.

Ar trebui deci să fiu de acord cu decizia președintelui Iohannis de a retrimite Codul Fiscal în Parlament. Poate că mai multă lume ar reuși să fie de acord cu el, dacă ar fi fost capabil să explice, pe înțelesul tuturor, repetat și inteligibil, de ce ne va merge mai bine dacă acest Cod va fi modificat. În absența unei campanii susținute și coerente de comunicare (are dreptate aici Dan Tăpălagă), poporul va înțelege mai ușor că președintele nu vrea să reducem TVA, de pildă, așa cum cinic argumentează Victor Ponta, recurgând în plus la un naționalism de mahala, în numele căruia îl acuză pe președinte că aplică decizii luate înafara țării, împotriva românilor. Este rușinos să invoci asemenea argumente – dar mai rușinos pentru o țară este să aibe un astfel de premier și pentru președinte să uite că i-a cerut demisia și să nu-i ceară socoteală pentru o plecare din țară care nu se poate justifica potrivit reglementărilor în vigoare. Revenind la Codul Fiscal, am putea să ne întrebăm dacă tot documentul este viciat, sau doar anumite capitole. Președintele nu spune nimic, iar consilierul său nu vorbește pe înțelesul electoratului și are nevoie de o armată de „tălmaci” în studiourile tv, care toți au propriile interpretări și agende – deci cacofonia este perfectă! În consecință, PSD marchează puncte electorale în dauna PNL, ceea ce partidul lui Victor Ponta, pardon, al Rovanei Plumb, își și dorește. Am putea spune deci că, acționând cum a acționat, președintele i-a oferit un splendid prilej de propagandă populistă celui căruia la un moment dat i-a cerut demisia. Mare talent politic trebuie să ai ca să reușești o asemenea performanță!

Dincolo de nebunia propagandistică de ambele părți, cred că acest  Cod Fiscal va duce mai degrabă la dezechilibre bugetare, care vor fi plătite de noi după alegeri, decât la un reviriment economic. Reducerile de cheltuilei lipsesc (are dreptate Gabriel Biriș); dimpotrivă, cheltuielile cu pensiile, alocațiile și salariile cresc. Investițiile sunt reduse drastic iar banii europeni rămân în continuare un miraj, din cauza incompetenței administrative și a corupției rămase enedemice, cu toate eforturile DNA. Despre cheltuieli și investiții nu scrie în Codul Fiscal, dar fără să le privim și pe ele, degeaba vorbim de Codul Fiscal, izolat. Pentru a le pune pe toate în context însă este nevoie de o viziune de ansamblu, de un proiect de țară și de o comunicare constantă și eficientă. Nu le vedem. Domnul Iohannis a priceput ceva de la guvernatorul BNR Mugur Isărescu despre riscul dezechilibrelor pe termen mediu și a retrimis Codul Fiscal înapoi la Parlament, după ce a fost de acord cu mărirea salariilor demnitarilor. Bravo! Cum să nu aibe spor discursul populist despre reducerea TVA promovat de PSD și de premierul-golan?

Rezultă din cele de mai sus că 1. domnul Iohannis nu are o viziune de ansamblu asupra economiei și societății și nici nu s-a străduit să și-o formeze; ca atare, nu este consecvent cu sine însuși, și 2. că domnul Iohannis nu consideră că are datoria să le comunice și cetățenilor ideile și principiile sale, dacă le are.

De ce comunică oare președintele atât de catastrofal? Este vorba de o inabilitate, sau de aroganță? În opinia mea, este vorba de ambele. Discursul i-a fost întotdeauna sărac și sec, ceea ce nu înseamnă, cum spun adepții lui înfocați, că „tace și face”, ci că ideile și pasiunea pentru idei îi lipsesc cu desăvîrșire. Discursul sec și sărac trădează o gândire pe măsură. În istoria speciei umane, limba și gândirea s-au dezvoltat simultan, nu consecutiv.  În plus, este clar că președintele este indiferent față de popor. Nu vreau să spun neapărat că nu-l iubește (deși cred), doar că nu-i pasă de el. Înainte să aruncați cu pietre în blogger, să vedem câte vizite a făcut președintele în străinătate, inclusiv călătorii de plăcere, și câte vizite în țară. Nu-i reproșez vizitele de stat, dar vacanțele grăbite în străinătate, da. Nici măcar după ce s-a relaxat în Madeira nu și-a făcut timp pentru un turneu prin  țară. S-a dus la deschiderea unui centru Bosch? Îmi pare rău, dar de această vizită profită firma Bosch, prin imaginea sa, după cum bine știu specialiștii în PR, nu electoratul român. Sunt 100% pentru investițiile străine, dar aici vorbim despre altceva. Și, oricum, înafară de vizita la firma Bosch, pe unde l-am mai văzut? Vă va fi tuturor greu să vă amintiți.

Cauza acestei deficiențe este, cred, mai profundă și nu pot decât s-o intuiesc: cei care l-au creat pe Iohannis ca unică alternativă la Victor Ponta au vrut să ne vândă un personaj și o poveste. Un popor sătul de scandal trebuia să se mulțumească cu o telenovelă prezidențială jucată de un cuplu cu veleități de familie regală, preocupat de lucruri frumoase și elegante, detașat de zgomotul, furia și noroiul politicii de zi cu zi. Viziunea și pasiunea nu aveau ce căuta în acest scenariu – avea cine să se ocupe de ele și să asigure surpaviețuirea unei părți a USL în sfera puterii. De aceea președintelui i s-a spus probabil să comunice mai puțin – că oricum nu prea are ce comunica, înafară de ceea ce îi scriu alții. De altfel, toată comunicarea Administrației prezidențiale este un dezastru. Mi-a atras atenția zilele acestea observația unei jurnaliste din Spania, Ana Maria Damian, pe care o știu demult și cu al cărei soț, tot jurnalist, am colaborat la Europa FM și la TVR: pentru că echipa de comunicare a cuplului prezidențial nu comunică, presa scrie și ea ce poate și se „ocupă de prostii”. Iar din vizita la Madrid reținem doar toaletele doamnei Iohannis, și spatele întors al președintelui României către Regina Letitia. Or comunicarea cu cetățenii nu este opțională pentru un președinte; ea este o obligație, pentru că a fost ales de cetățeni, pentru că ei i-au dat mandatul și au investit în el speranțe și aspirații, și – mai prozaic dar la fel de important – este plătit de ei. Cât despre mitul președintelui care „tace și face”, putem spune doar că președintele mai mult tace decât face, iar când spune câte ceva, ți-ai dori să tacă. Cum era pregătit pentru alt scenariu – de telenovelă prezidențială – domnul Iohannis nu poate învăța repede un nou rol, chiar dacă serialul s-a schimbat. Ne aflăm în The West Wing sau în House of Cards, dacă vreți, și nu avem protagonist. Poporul a vrut un președinte implicat și responsabil, nu unul decorativ. Klaus Iohannis este depășit de așteptările electoratului, așa cum Ion Iliescu a fost depășit, după decembrie 1989, de anti-comunismul dezlănțuit al unei părți a populației care nu voia perestroika, ci democrație liberală și economie de piață.

Dacă mă întrebați dacă îl regret pe Traian Băsescu, vă răspund fără ezitare: pe Traian Băsescu din primul mandat, care a condamnat comunismul, a predat CNSAS arhivele Securității, și a demarat reforma justiției și lupta anti-corupție îl regret fără rezerve. Pe cel din finalul celui de-al doilea mandat, devenit captiv al cercurilor de interese din jurul Elenei Udrea, nu, tot fără rezerve. Iar pe cel din ultimele luni, care lovește în justiție pentru a-i apăra pe Udrea și pe Ponta, la fel de puțin. În plus, cu riscul de a-i enerva pe unii, voi spune că am apreciat-o întotdeauna pe Maria Băsescu, din toate punctele de vedere, inclusiv al ținutei și al discreției. În final, vă amintesc tuturor că Traian Băsescu nu ne ignora, ci ne trata ca pe niște parteneri de dialog, iar realizările din primul mandat nu i le va lua nimeni. Iar Klaus Iohannis nu le va egala în veci. Este din alt film.

PS: despre incoerența PNL, care a votat Codul Fiscal și acum ne spune că nu este bun pentru că îl aplică guvernul Ponta, nici nu-mi pierd vremea să vorbesc. Nu tot guvernul Ponta îl punea în aplicare atunci când a fost votat? Este atât de jenant  din punct de vedere intelectual, încât mă jenez să comentez.

 

OPȚIUNILE LIPSEI DE ALTERNATIVĂ

Prin multe momente grele a trecut România în ultimii 25 de ani, dar niciodată nu a fost atât de penibilă cum este astăzi, cu un premier dezertor, un președinte mut și nici un partid politic onorabil.

În acest moment toată lumea, de la PSD la șeful statului, se complace în a întreține, din motive proprii, o paiață politică – l-am numit pe Victor Ponta – ca prim ministru oficial. Victor Ponta este dezertor, fugar, aflat la Istanbul ca persoană particulară. Guvernul nu a dat nici un comunicat oficial cu privire la starea lui de sănătate. A plecat încălcând hotărârea CSAT care reglementează condițiile în care premierul și președintele pot fi tratați în străinătate, deci nu ese află în Turcia ca premier, ci în calitate de simplu cetățean. Nici nu știm dacă mai are gardă SPP, dar știm deja că nu are o linie telefonică specială.

Pot să înțeleg că PSD se agață de această ficțiune – Ponta-premier – pentru a rămâne la guvernare cât mai mult sau, în ultimă instanță, pentru a-și organiza ieșirea astfel încât să pară că este în continuare un jucător politic important. În interior însă se dau bătălii crâncene: atunci când Liviu Dragnea și Marian Oprișan repetă zilnic la televizor că Victor Ponta trebuie să se întoarcă în țară, deși premierul și-a mai acordat două săptămâni de vacanță, este limpede că nu fac altceva decât să-l submineze în ochii opiniei publice, încercând să salveze propriile facțiuni din partid. Aceste demersuri nu fac decât să sporească șansele generalului Oprea nu numai de a se menține cât mai mult în fruntea guvernului, ci chiar de a prelua PSD, partid care nu știe să trăiască altfel decât din accesul nelimitat la resursele bugetare. Or dacă Gabriel Oprea iese din coaliție și se aliază cu PNL și UDMR, guvernul cade și PSD intră în opoziție, ceea ce înseamnă că nu va organiza alegerile, ceea ce poate fi problematic pentru el. Când Gabriel Oprea dă consemn UNPR să voteze altfel decât coaliția – în numele interesului național, desigur! –  el avertizează de fapt PSD că numai alături de el se poate menține la putere, pentru că numai partidul său – care a înghițit recent și PPDD – are voturile necesare asigurării unei majorități. Iar faptul că psd-iștii și-au îngropat securea de război cu UNPR și au admis, în frunte cu Victor Ponta, că acordul de guvernare nu se referea la numirea directorilor serviciilor de informații nu face altceva decât să confirme statutul de kingmaker al liderului UNPR. Este practic o capitulare în fața lui Moș Teacă.

Ambițiile lui Moș Teacă sunt mari, cum am văzut, indirect proporționale cu capacitatea sa de a articula un mesaj politic coerent sau o viziune politică potrivită unei Românii care este membră a UE și NATO într-un moment istoric extrem de dificil. Ce o fi gândind el, de pildă, despre criza din Grecia? Dar despre politica Rusiei în Europa? Să nu ne pierdem vremea cu întrebări al căror răspuns îl cunoaștem. Să observăm însă că PSD a ajuns la mâna unui personaj mai mult decât controversat, despre care Omar Hayssam, de pildă, spunea că îi este apropiat. Cum PSD este cel mai important partid al țării și principalul partid de guvernare, țara și guvernul au ajuns să fie conduse de Moș Teacă. Ne place? Putem tolera? Deocamdată văd că da, ceea ce ne discreditiează ca națiune serioasă.

Este de presupus că muțenia președintelui Iohannis ascunde un joc politic de culise. Dacă lasă PSD să guverneze până la alegeri, șansele unei victorii a PNL  în 2016 devin practic nule, iar președintele riscă să devină un fel de mazetă fără putere și fără autoritate, ușor de înlăturat în 2019. În plus, ceea este mult mai grav, nimeni nu garantează că PSD, regrupat sub comanda generalului Oprea, nu va continua asaltul asupra statului de drept și DNA. Deocamdată Moș Teacă agită stindardul statului de drept, dar putem să-l credem pe cuvânt că s-a convertit în combatant anti-corupție? Pe cuvânt nu, dar pe un eventual dosar, da. Altfel ar însemna că este singurul politician curat dintr-o coaliție de dalmațieni. Dacă un asemenea dosar există, atunci s-ar putea ca UNPR să părăsească actuala coaliție și să se alieze cu PNL pentru a forma un nou guvern, acceptându-l chiar pe Cătălin Predoiu ca premier și negociind la sânge pentru sine ministere și alte poziții importante. Probabil că este singura alternativă posibilă pentru Klaus Iohannis și incapabilul său partid, PNL. Deși pentru noi această soluție este o broască râioasă greu de înghițit, pentru PNL nu va fi atât de greu – doar au fost parteneri cu UNPR – unii în timpul guvernării Boc, alții în USL. Iată o nouă expresie a mizeriei clasei politice românești.

Realist vorbind, nu ne putem dori altceva în contextul actualei coaliții majoritare. Sigur că ar fi de dorit alegeri anticipate, dar știm că ele sunt aproape imposibil de organizat în cadrul constituțional actual. Iar alegeri anticipate organizate de guvernul PSD-ALDE, cu Moș Teacă la Interne, pot da un rezultat care ar surprinde în mod neplăcut orice imaginație. Ceea ce ridică o nouă problemă: poate un eventual guvern  Predoiu să-și permită să-l mențină la MAI pe imponderabilul Oprea, care dorește de fapt să devină liderul Stângii și să preia PSD, nu să susțină democrația liberală în România? Iată o problemă greu de rezolvat, ale cărei date cred că se negociază intens în culisele de la Cotroceni.

Tot ce am făcut în paragrafele de mai sus a fost să schițez calcule politice – nu strategii, nu proiecte de țară, nu viziuni politice. Doar calcule, din care singura rază de lumină nu poate fi decât înlăturarea de jure a lui Victor Ponta din funcția pe care nu o mai deține de facto și crearea unui culoar îngust pentru o schimbare de putere reală în 2016; o atenuare a dezastrului actual, fără a-i înlătura consecințele și rădăcinile, căci balaurul psd-ist are șapte capete, iar Făt Frumos nu există. Suntem reduși la calcule de acest fel pentru că acestea sunt partidele cu care avem de a face: corupte, putrede, cinice, rupte de societate, prea puțin preocupate de binele public.  Cu alte cuvinte, pentru că nu există o alternativă politică reală, un partid care să nu fie produsul „sistemului ticăloșit”, ci anti-sistem ticăloșit. Dar într-un organism mâncat de metastazele puterii politice instituite și definite de PSD de 25 de ani, unde am putea găsi un organ sănătos? Iată de ce vorbim de fapt doar despre niște opțiuni politice limitate, dictate de lipsa de alternativă la care ne-a condamnat clasa politică generată de PSD și de emulii săi, adică toate partidele politice parlamentare.

Această lipsă de alternativă, percepută fie și intuitiv de cetățeni, explică probabil și apatia față de o situație care ar fi intolerabilă într-o democrație serioasă. Președintele Iohannis pare mulțumit cu această apatie, care îi permite, în primă instanță, să opereze din umbră. Poate că îi și convine ca PSD să se compromită tot mai mult, pe zi ce trece, susținând un premier care a devenit personaj de bâlci și perpetuând o manea politică. Poate că nu vrea să fie perceput ca demolatorul unui partid validat de alegeri democratice și preferă să-l lase să se distrugă singur. Sunt calcule ușor de făcut și de înțeles. Ceea ce uită domnul Iohannis este însă că nu numai PSD se erodează, ci și credibilitatea instituțiilor statului și chiar și a președinției. Cetățenii au nevoie de un reper moral care să dea o direcție țării. Ideile, valorile și principiile nu pot fi înlocuite de calcule. Doar ideile, principiile și valorile dau legitimitate și substanță unei ordini democratice, care, în esența ei, este mult mai mult decât o luptă pentru putere. Or la acest capitol domnul Iohannis eșuează – nu numai pentru că nu știe să comunice, ci pentru că nu vrea să comunice. Iar cetățenii se simt, pe bună dreptate, disprețuiți, cu excepția unui mic grup de adepți, care ne repetă tot timpul că președintele „tace și face”, fără a ne explica și ce face el, de fapt. Or comunicarea cu cetățenii face parte din fișa postului unui președinte ales prin votul direct al cetățenilor, nu de partidele din Parlament. Din cauza lipsei de comunicare a Cotrocenilor cu națiunea se ajunge la suspiciunea că domnul Iohannis este complice cu Victor Ponta, din moment ce nu a sancționat public faptul că premierul a încălcat o hotărâre CSAT plecând la tratament în străinătate din proprie inițiativă. Cum își va recâștiga el credibilitatea dacă nu cere o anchetă a CSAT în cazul plecării din țară a premierului-fantomă? De ce, în fond, acordă un răgaz atât de mare PSD ca să se reorganizeze, fie și în tranșee?

Nu am răspunsuri la aceste întrebări. Din păcate, în privința președintelui, nu avem nici opțiuni, nici alternative, deocamdată.

Nu mă număr însă printre cei care susțin apatia și je-m’en-fichisme-ul când este vorba de țara mea. Mă irită sastisirea unora și altora față de spațiul public din care spiritul public a dispărut, cum bine spune Horia Roman Patapievici, deși înțeleg că ea este justificată de spectacolul jalnic al televiziunilor. Nu avem unde fugi de acasă; nu putem transforma cultura în insulă de refugiu. Trebuie s-o integrăm și s-o impunem în cetate.

Nu pot renunța la valorile și principiile democrației liberale, chiar dacă preferințele mele politice se îndreaptă spre varianta unui conservatorism de tipul „one nation Tory” pe care nu-l văd reprezentat în țară decât de site-ul In linie dreaptă și de Ioan Stanomir. Nu țin să fiu de partea majorității cu orice preț. Uneori, majoritatea cuprinde și partea pe care mă situez, cum s-a întâmplat în 1996, 2004, 2009 și 2014. Dacă nu vine, regret că nu am putut fi convingătoare, dar nu mă duc după ea cu orice preț. În consecință, nu cred că avem dreptul să abandonăm lupta pentru eradicarea din viața publică a PSD, ca partid generator de corupție și fărădelege. Iar dacă putem cuceri o bucățică de teritoriu cu un nenorocit de guvern de coaliție PNL-UNPR condus de Cătălin Predoiu, trebuie să ne batem pentru ea, în speranța că va face o breșă, câte de mică, într-un sistem aflat în putrefacție, ne va da o gură de oxigen și va deschide eventual calea pentru o reconstrucție a spațiului politic. După cum vedeți, nu-mi fac iluzii, dar nici nu depun armele.

JOCURILE GENERALULUI OPREA ȘI INTERESUL NAȚIONAL

Pentru că refuz să-mi trădez condiția de „trestie gânditoare” (roseau pensant), am încercat și eu să descifrez sensul mișcărilor contradictorii ale generalului Oprea pe eșichierul politic dâmbovițean. De câteva zile toată lumea se întreabă de ce s-a convertit brusc acest personaj cel puțin controversat la democrația liberală care are drept stâlp de susținere statul de drept, cum de face declarații care lovesc – indirect dar sigur – chiar în cel pe care afirmă cu tărie că-l sprijină, și anume în Victor Ponta. Căci ce altceva pot fi declarația de susținere a Laurei Codruța Kovesi pentru un nou mandat la conducerea DNA și amenințarea cu retragerea din coaliția de guvernare dacă modificările legislației penale nu vor fi abandonate?

Nimeni nu crede în sinceritatea acestei „convertiri”, care vine prea târziu pentru a fi credibilă și nu a fost anunțată de nici una din acțiunile și declarațiile anterioare ale actualului vice-premier. Admit că, în timpul guvernului Boc, partidul pe care îl conduce, UNPR, a sprijinit în Parlament reforma justiției așa cum a susținut-o Traian Băsescu. Tot el însă l-a trădat pe președinte în 2012 fără nici o remușcare. Deci nu trebuie să căutăm resorturile acțiunii sale în sfera principiilor, ci a calculelor politice de conjunctură.  Care ar fi așadar calculele pe care le putem ghici în spatele acțiunilor din ultima vreme ale generalului Oprea? Fără a avea acces la meandrele gândirii liderului UNPR, deduc că este vorba nu atât de o inițiativă a sa proprie, ci de un efort a unui segment din actuala coaliție de guvernare de a-și salva poziția dominantă în fața degringoladei pe care o poate declanșa ancheta DNA în cazul Ponta, privită ca punct culminant al campaniei anti-corupție din ultimii ani. Este clar că Victor Ponta nu poate continua să conducă guvernul dacă este chemat frecvent la DNA pentru a da socoteală pentru faptele sale din perioada cârdășiei cu Dan Șova. Este deci necesar ca PSD să scape de el ca să supraviețuiască, fie și într-o formulă restrânsă, impusă tot de rigorile justiției. Metoda modificării legislației penale, menită să întoarcă ceasul istoriei înapoi la momentul „Rodica Stănoiu” nu rezistă presiunii externe, din partea UE și a NATO. Nu uitați că toate încercările de a acționa în această direcție au fost stopate în ultimul moment; așa s-a întâmplat și acum, când modificările propuse de PSD pentru a-i paraliza pe procurori au fost amânate pentru sesiunea din toamnă, deși parlamentarii puterii erau nerăbdători să le adopte înainte de vacanța de vară. Nu cred că decizia amânării a fost luată în urma amenințărilor generalului Oprea cu retragerea sprijinului politic, ci în urma unor demersuri discrete dar ferme din partea aliaților occidentali, care știu cum să pună presiune pe o țară care are nevoie de condiții favorabile de creditare pentru a-și acoperi salariile bugetarilor și pensiile. Cred că generalul Oprea s-a folosit de acest moment, probabil fiind bine consiliat, pentru a se legitima ca garant al independenție justiției.

În consecință, generalul Oprea spune acum exact ce vor să audă UE și NATO pentru că dorește să-și legitimeze partidul ca partener de negociere în eventualitatea prăbușirii, fie și controlate, a PSD. Generalul știe bine că PNL nu este de fapt un partener credibil pentru Occident, mai ales că „vechiul” PNL, când se afla la guvernare, a încercat să retragă forțele românești din Irak iar președinteel Iohannis a fost – și a rămas – destul de indulgent față de Moscova. El însă nu a fost niciodată suspectat de afinități putiniene, fiind un produs eminamente local. Această tentativă de legitimare în ochii partenerilor externi poate facilita pe plan intern o preluare a psd-iștilor care nu doresc să renunțe la putere de dragul lui Ponta, sau chiar o preluare a conducerii unui nou partid, rezultat din fuziunea PSD-UNPR, fuziune despre care s-a mai vorbit în trecut. Nu știm dacă generalul Oprea se visează pe sine viitor premier sau pregătește terenul pentru altcineva, poate un personaj cu altă anvergură intelectuală și alt nivel de credibilitate internațională. În nici un caz nu cred că recentele lui mișcări au fost gândite de el; cred că i-au fost inspirate, chiar dictate, de alți actori. Dacă ne uităm atent în trecutul său, observăm, în perioada guvernului Boc, o prietenie accentuată cu Elena Udrea, care la rândul ei era în bune relații cu directorul SRI de atunci, George Maior, pe care și generalul îl apreciază și care trebuia să plece ambasador la Washington dar încă nu a plecat. Într-un scenariu anunțat de Victor Ponta, George Maior ar fi devenit premier în cazul victoriei domnului Ponta la prezidențiale. Oare să fie întâmplătoare atacurile doamnei Udrea la adresa lui Cătălin Predoiu, singurul politician decent al momentului, desemnat premier în umbră de PNL? Nu cred, cum sigur nu au fost întîmplătoare nici apărarea lui George Maior, cu care se întâlnea în timpul campaniei, nici atacurile ei la adresa lui Florian Coldea, adjunctul supraviețuitor al domnului Maior la SRI.

Jocurile sunt în tot cazul ascunse și complicate. S-ar putea ca domnul Maior să devină brusc singura candidatură valabilă a actualei coaliții în cazul ieșirii din scenă a lui Victor Ponta – din motive medicale, desigur. Occidentul ar fi, într-un fel,    constrâns să-l accepte; majoritatea parlamentară l-ar vota ca pe ultima șansă de a rămâne la putere, uitând că și el a sprijinit DNA; iar noi, alegătorii și contribuabilii, nu am avea nici un cuvânt de spus. Nu știu dacă așa se vor desfășura evenimentele, dar am destule indicii ca să cred că intenția unei astfel de evoluții există, iar informațiile cu privire la o posibilă fuziune PLR-PC, menită să coalizeze grupusculele care se pretind de dreapta din fostul USL, sugerează că pe scena politică se operează acum regrupări importante.  Sigur, poate contează și cum vede lucrurile președintele Iohannis, care nu este un fan al lui George Maior. În această privință însă, cred că președintele va vedea ceea ce îi vor spune să vadă cei mai puternici decât el.

Va fi această mișcare, dacă se va concretiza, în interesul național – cel mult invocat de Gabriel Oprea? Doar în măsura în care interesul unei țări poate fi servit de personaje dubioase și partide compromise – adică de ciori vopsite. Noi nu avem partide autentice, ci doar triburi, care-și negociază teritorii și se bat pentru accesul la resurse. O alternativă reală nu există, iar societatea civilă, așa cum a existat la începutul anilor 90, este moartă. Din când în când, fantoma ei mai trimite în spațiul virtual câte un comunicat revoltat de care nimeni nu ține seama, nici măcar șeful statului – de care de asemenea nu mai ține seama multă lume.  În cazul scandalului recent legat de dosarul penal al lui Victor Ponta și de tentativele de modificare a legislației penale, fantoma societății civile a uitat să ne viziteze.

Poate că am prezentat un tablou prea sumbru. Unde este speranța, îmi veți spune? Iar eu voi răspunde că, atâta vreme cât puterea de la București nu se poate rupe de Occident, cum ar dori ea în fundul sufletului ei mic, negru și hrăpăreț, mai avem o șansă să nu ne prăbușim, fie și grație unor penibile compromisuri și expediente. În privința speranței autentice în regenerarea noastră morală și politică, mărturisesc că rămân sceptică până în momentul în care vom vedea că există forțe interne viguroase – în societate și în politică – decise și convinse să susțină un astfel de reviriment. Dar acum este dimineața, ziua este mohorâtă și reveriile total inoportune.

UN PREMIER PENTRU LINIȘTEA NOASTRĂ?

Nici nu se terminase bine numărătoarea voturilor din primul tur de scrutin al prezidențialelor că Victor Ponta se și grăbea să lanseze o nouă diversiune anunțând trei variante pentru funcția de premier, care ar fi vacantată în urma victoriei sale în al doilea tur de scrutin: Călin Popescu Tăriceanu, Florin Georgescu sau George Maior.

Aș observa mai întâi că nu va fi la latitudinea sa să desemneze viitorul premier, ci la latitudinea viitoarei conduceri a PSD, din care domnul Ponta nu va mai face parte, dacă va câștiga pe 16 noiembrie. Nu trebuie să uităm că acest partid, acest un cancer politic pe trupul României, liderul necontestat al majorității parlamentare, va avea un rol esențial în tot ceea ce se va decide de acum înainte, astfel încât anunțul lui Victor Ponta privind viitorul premier trebuie privit strict ca o manevră politică și nimic mai mult, căci nimeni nu știe ce se va întâmpla în PSD după alegerile din 16 noiembrie și mai ales după încheierea mandatului lui Traian Băsescu pe 21 decembrie.

Ce urmărește deci domnul Ponta cu selecția mai sus pomenită? Țintele sunt multiple, în funcție de candidat. Lansarea numelui lui Călin Popescu Tăriceanu, cel care a lăsat țara cu un deficit bugetar de 8%, este un cântec de sirenă menit să-i atragă înapoi în USL pe liberalii care au mai rămas în PNL, alături de Klaus Johannis. Răsplata trădării ar fi accesul neîngrădit la resursele bugetului de stat. Se știe deja că pnl-iștii nu au manifestat prea multă tragere de inimă în primul tur de scrutin, fiind mai mult cu ochii ațintiți spre perspectivele promise de CPT decât spre campania actualului lor lider. Acum ar trebui să dezerteze definitiv, știută fiind duplicitatea funciară a acestui partid cu nume istoric și apucături contemporane. După ce se va vedea la Cotroceni, Victor Ponta poate foarte bine să găsească un pretext pentru a nu-l mai numi pe domnul Tăriceanu, mai ales că  PSD nu a promis oficial nimic în acest sens.
Mai interesantă este propunerea lui George Maior ca posibil viitor premier, căci domnul Maior este un euro-atlantist convins și bine pregătit și s-a distins prin sprijinul acordat de SRI anchetelor realizate de DNA. Chapeau! Ar trebui deci să credem că tocmai pentru aceste merite l-ar fi selectat și Victor Ponta, nu-i așa? Sigur că nu. Mai degrabă domnul Ponta încearcă să împuște doi iepuri: să convingă electoratul nehotărât dar simpatizant al DNA că anchetele anti-corupție vor continua și să-și asigure partenerii din NATO și UE că nu va vinde țara nici rușilor, nici chinezilor, ci va fi (brusc!) atașat cauzei și valorilor euro-atlantice.

Deși George Maior este un personaj căruia nu-i putem deocamdată reproșa nimic, numirea sa în funcția de premier ar produce efecte contrare celor pe care dorește să le sugereze Victor Ponta. În primul rând, am pierde un director al SRI care a sprijinit eforturile anticorupție și a menținut neutralitatea politică a serviciului. Victor Ponta, devenit președinte, va numi un înlocuitor și, judecând după toate numirile lui de până acum, nu cred în ruptul capului că va face o numire de același calibru.  Dacă a putut s-o numească pe Ioana Petrescu în postul-cheie de ministru de finanțe, este în stare de orice nenorocire. În nici un caz nu cred că un director al SRI numit de Victor Ponta va mai sprijini la fel de eficient anchetele DNA și nu va folosi informațiile la care are acces în scopuri politice. Iar George Maior nu va putea face mare lucru în sprijinul doamnei Kovesi și al colegilor ei.

În al doilea rând, domnul Maior ar fi numit într-un post în care are prea puține atribuții de politică externă, lăsându-i mână liberă lui Victor Ponta să-și urmeze tendința naturală de apropiere față de regimurile nedemocratice și ostile valorilor europene în fruntea cărora se află desigur Kremlinul lui Vladimir Putin.

În al treilea rând, ar trebui să ne amintim că George Maior are nevoie de votul majorității parlamentare pentru a deveni premier, iar acest vot nu va fi dat de parlamentarii aserviți baronilor penali pentru sprijinul pe care SRI l-a acordat DNA și pentru fermitatea convingerilor euro-atlantice ale domnului Maior, ci se va negocia contra imunități și schimbări legislative menite să anihileze lupta anti-corupție. Este simplist să crezi că baronii se vor speria de tăvălugul DNA și nu vor mai fi luați în seamnă de parlamentari: după cum s-a văzut în primul tur, frica de DNA și de justiție i-a mobilizat mult prea bine pentru a-i oferi lui Victor Ponta un scor peste așteptări, în speranța că-i va scăpa de rigorile legii. În plus, chiar dacă l-ar accepta PSD pe domnul Maior, ar putea domnul Maior să accepte o echipă guvernamentală dictată de PSD-UNPR-PC fără să se compromită? Bineînțeles că nu – iar PSD și aliații săi nu au nici un  motiv să voteze un eventual guvern de tehnocrați, care i s-ar potrivi domnului Maior.

În concluzie, atâta vreme cât PSD și aliații săi – la care adăugăm, mai nou, și PRM – controlează Parlamentul, nici un premier propus de Victor Ponta nu ne poate asigura că statul de drept nu va fi demontat și reformele democratice nu vor fi anulate în mod sălbatic. Nu avem deci nevoie de Victor Ponta președinte, indiferent ce poezii ne recită despre viitorul premier.

În varianta victoriei lui Klaus Johannis, măcar am fi asigurați că George Maior rămâne la SRI și continuă să sprijine anchetele DNA, iar guvernul Ponta – căci domnul Johannis nu are nici o pârghie constituțională să schimbe premierul – se va eroda serios până în 2016 sub impactul propriei incompetenței și propriei corupții. Între timp, expandarea sa într-un partid-stat ar fi contracarată de prezența unui președinte a cărui legitimitate derivă din votul anti-PSD – deci anti-impostură, anti-incompetență și anti-corupție. Nu am devenit peste noapte fan Johannis, dar, pentru motivele pe care le-am expus, cred că lupta pentru salvarea reformelor nu are nici o șansă dacă Victor Ponta ajunge președinte. În plus, Monica Macovei și GDS, care a lansat un Apel către nehotărâți, cerându-le să iasă la vot pentru apărarea democrației și a statului de drept, ca și declarațiile recente ale domnului Johannis, m-au convins că nu avem altă alternativă decât să-l votăm. Sigur, este exasperant să votezi tot timpul răul cel mai mic, dar noi suntem deja pe marginea prăpastiei, iar perspectiva prăbușirii în abis este chiar înspăimântătoare.  Să votăm deci cu capul limpede, cu sânge rece și cu hotărâre împotriva lui Victor Ponta.

KLAUS, PREȘEDINTELE LUI FELIX

Cine a crezut că Mihai Gâdea este candidatul prezidențial al Varanului ar face bine să vizioneze emisiunea de luni seara de la RealitateaTV, în care candidatul „marelui Partid Național Liberal” (sună ca dracu’, trebuie să recunoașteți) și-a expus principiile și ideile. Nu voi insista asupra incapacității domnului Johannis de a interpreta credibil textul pus în față de strategii de campanie, dar voi spune totuși, bazându-mă pe experiența proprie, că gorjenii – pe care îi cunosc destul de bine – nu vor avea niciodată răbdare să-l asculte, atât de prost vorbește! Și nici nu ar avea de ce să-l asculte, căci omul pur și simplu nu are mesaj propriu, nu are forță – și nu o are pentru că nici el nu crede în ceea ce spune.

Punctul nevralgic al discursului domnului Johannis a fost însă atitudinea față de Dan Voiculescu și față de actele de violență petrecute în timpul „plimbării împotiva statului” de duminică seara. Era un bun prilej pentru primarul Sibiului să ne convingă că nu a făcut blat cu USL, că nu este candidatul „coaliției Grivco”, și că dorește cu adevărat să schimbe din temelii „sistemul ticăloșit”. Ei bine, ne-a convins exact de contrariu: nici un cuvânt critic la adresa lui Dan Voiculescu și a jafului practicat de acesta și de rețeaua sa la adresa statului. Tot ce a găsit cu cale să spună candidtul ACL – și, desigur, al „marelui Partid Național Liberal” – este că el respectă deciziile instanței și că va garanta independența justiției. Iar despre evenimentele de duminică nu a putut spune decât că a fost un protest neautorizat, că nu e bine că au fost bruscați jurnaliștii și că autoritățile ar fi trebuit să-și facă datoria. Totul spus scurt, sec, fără vlagă și fără chef. Cine nu mă crede, să vizioneze emisiunea.

Personal, eu aș fi așteptat din partea candidatului „marei opoziții” să atace frontal și cu vigoare racilele actualului sistem, care a permis fraudarea statului și ne menține într-o stare de subdezvoltare economică; să demonstreze că este conștient de abuzurile actualei puteri, de incompetența guvernanților și de complicitatea dintre politicienii venali și corupți și o foarte mare parte a presei.  Altfel de ce am avea nevoie de opoziție? Doar ca să ne învețe manierele elegante?

Este adevărat că domnul Johannis s-a străduit să afirme apăsat că orientare pro-occidentală a României nu este negociabilă, dar noi știm din experiență că poți fi și cârtiță a Federației Ruse în interiorul NATO și al UE. Iar adorația moderatorilor de la Realitatea TV, post cu simpatii mai degrabă estice decât vestice, ar trebui să le dea de gândit celor care nu vor să trăiască superficial.

În sfârșit, urmărindu-l ieri seară pe Klaus Johannis, mi-a venit în minte o  posibilă explicație a evoluțiilor politice din ultima vreme: cred că ieșirea PNL din USL nu a fost decât o mișcare de fațadă, menită să credibilizeze candidatul PNL la președinție, știut fiind faptul că acest candidat este tot un produs al sistemului, „garantat Felix”. Klaus Johannis l-a înlocuit pe Crin Antonescu pentru că popularitatea acestuia din urmă se erodase serios. Cred de asemenea că toată telenovela cu respingerea de către PSD a numirii sale în funcția de ministru de interne și de vicepremier pentru probleme economice a fost tot o manevră pentru credibilizarea domnului Johannis ca om al opoziției. Să fim serioși: cererea PNL era absurdă și era formulată astfel tocmai pentru a fi respinsă. Pe scurt, circ ieftin. În concluzie, cred că totul este praf în ochi, pentru că este limpede că PSD câștigă în ambele cazuri: dacă pierde Klaus Johannis (cazul cel mai probabil), va deține puterea absolută, iar dacă va câștiga Klaus Johannis, tot PSD și PC vor deține puterea absolută. Indubitabil Victor Ponta va rămâne premier – și se va înțelege perfect cu noul președinte, care îi va vorbi frumos și respectuos! În acest scenariu – în care cred – rolul PDL este simplu de descris, dar nu m-am hotărât dacă e mai potrivit să folosesc termenul „trădare” sau cel de „vânzare”. Dar unde să fi ajuns PDL sub conducerea lui Vasile Blaga, vă întreb?

În concluzie, singurul candidat care va merita votat în această toamnă este Monica Macovei. Chiar dacă nu are șanse, are valoare, are principii și s-a dovedit curajoasă și consecventă. Ați ghicit: anul acesta nu mai votez cu răul cel mai mic, pentru că el nu există.

ZIUA VRAJBEI NOASTRE

                                               Now is the winter of our discontent, made glorious summer…

                                               William Shakespeare, Richard III

Va invit sa facem un exercitiu de imaginatie si sa ne gandim cum ar arata ziua nationala daca peisajul nostru mediatic nu ar fi dominat de Antene, de RealitateaTV si de RomaniaTV.  Ar mai fi ea un prilej al afirmarii dezbinarii natiunii? Ar mai fi huiduit sistematic seful statului atunci cand trece in revista garda de onoare?  Sigur, raul vine de fapt din spatele celor trei organizatii media, de la politicienii asociati cu ele, adica de la USL.

Daca ne vom hotari sa nu fim amnezici, ne vom aminti ca acesti politicieni sunt cei care au stricat ceremoniile consacrate zilei nationale de la bun inceput, fie ca erau sau nu erau la putere.  Sa ne amintim asadar de 1 decembrie 1990, cand, la Alba Iulia, Corneliu Coposu era huiduit cu sete de trupele de soc ale FSN, in timp ce premierul de atunci, Petre Roman trimitea bezele ziaristelor si zambea fericit in dreapta si in stanga.  Sa ne mai amintim si de huiduielile pe care le-a incasat, tot de un 1 decembrie si tot la Alba Iulia, presedintele Emil Constantinescu, pe atunci adversar al PSD, si sa nu trecem cu vederea toate manifestarile generatoare de dezbinare care au umbrit si alte momente ce ar fi trebuit sa fie de bucurie si unitate nationala, cum a fost de pilda intrarea noastra in UE, pe care premierul Tariceanu a tinut neaparat sa o sarbatoreasca separat de presedinte.  Nimeni nu stie mai bine ca noi sa-si strice marile sarbatori!

Multi vor spune ca in ultimii ani aceasta accentuare a fracturii din societate i se datoreaza presedintelui Basescu.  Le amintesc ca nici presedintele, nici PDL, cu toate defectele lor incontestabile, nu au trimis grupuri de scandalagii care sa  saboteze sarbatorile natiunii, cel putin in Capitala.

Personal, am devenit definitiv imuna la iluzia spontaneitatii protestelor bine tintite politic inca din decembrie 2004, cand i-am vazut cu ochii mei pe PDSR-istii adusi cu autobuzul Dumnezeu stie din ce vagauni ca sa atace masina candidatului de atunci Traian Basescu inainte de dezbaterea televizata premergatoare ultimului tur de scrutin.  Nu cred nici astazi ca exista romani care sa se fi dus din proprie initiativa la Arcul de Triumf de 1 Decembrie, sa se fi asezat strategic chiar in spatele fanfarei, ca sa poata fi auziti cand il huiduie pe presedinte, creand un eveniment doar pentru ca presa sa poata scrie despre el. Arta manipularii nu este chiar atat de subtila.

Cred ca majoritatea romanilor care au asistat la parada militara s-au dus acolo fara o agenda politica, indiferent ce cred despre seful statului.  Nu s-au dus sa se certe, ci sa se bucure.  Si sunt aproape sigura ca, fara televiziunile mogulesti, dar cu un spatiu public echilibrat si deschis dezbaterilor critice obiective si echilibrate, am fi mai uniti si mai prosperi, pentru ca nu am mai fi prizonierii intereselor unor politicieni malefici.

Programul de dezbinare nationala al PSD, cu toate incarnarile sale anterioare (FSN, FDSN,PDSR), a fost activ inca de la inceputurile statului roman post-comunist, daca ne amintim (si trebuie sa ne amintim!) de propaganda mincinoasa la adresa lui Corneliu Coposu – cel care, potrivit raspandacilor vremii, ar fi trait trimp de 17 ani la Paris, nu in Baragan in domiciuliu fortat, si ar fi fost chiar casatorit cu Doina Cornea!  Oare am uitat ca in 28 si 29 ianuarie 1990  de pe ecranul televiziunii publice se revarsau valuri de minciuni la adresa demonstrantilor pasnici si plini de umor impotriva FSN? Ca orasul a fost cuprins atunci de un val de ura irationala la adresa liderilor PNTCD si PNL, care a culminat cu scoaterea Seniorului din sediul sau? Aceleasi forte ale dezbinarii au intrat in actiune si in 13-15 iunie, in septembrie 1991, si din nou in 1999, cu prilejul mineriadelor.  Singura diferenta este ca acum PSD are alaturi de sine PC si PNL.

Iata-i asadar din nou la lucru pe succesorii regimului comunist, cei care nu accepta ca Romania se poate transforma dintr-o feuda a lor intr-un stat democratic autentic (nu “original”); cei care nu pot accepta statul de drept pentru ca le-ar pedepsi faradelegile; cei care nu vor sa respecte regulile economiei libere; cei imbogatiti pe seama bugetului de stat – si deci pe seama noastra – in sfarsit, cei care nu vor lasa niciodata un spatiu de manifestare celor care gandesc liber.  Cum acestia nu pot fi manipulati, ei trebuie eliminati, izgoniti din tara sau, daca nu vor sa plece, exclusi din spatiul public.  Puterea trebuie sa le apartina pe vecie lor si numai lor!  Sa nu ne facem iluzii: sub stapanirea lor iarna vrajbei noastre nu se va transforma niciodata intr-o vara stralucitoare.

Asa am ajuns aici, din nou dezbinati de ziua nationala, uitand ca 1 Decembrie este ziua Marii Uniri, nu a marii fracturi, bantuiti de fantomele trecutului si incapabil sa iesim din cercul vicios impus de cei care au ocupat puterea in decembrie 1989.  Intrebarea este: ramanem sclavi fericiti ai manipularii sau ne trezim?

 

PS: Versul shakesperean din motto a fost folosit de John Steinbeck ca titlu de roman.  Faptul ca romanul se referea printre altele la un plagiat mi-a scapat initial. Acum imi amintesc insa ca plagiatorul este rusinat si descalificat din competitia pe care o castigase. La americani se poate.

Good-bye, Stalin!

Am schimbat “adrisantul” din titlul consacrat, pentru ca Stalin, nu Lenin, este spiritus rector care bantuie astazi prin ungherele TVR. La el te gandesti in primul rand cand asisti la o executie politica, sau faci obiectul ei.

In sfarsit, nu aceasta este stirea ci urmatoarea: deoarece presedintele-director general al SRTV a decis sa puna imediat in aplicare o decizie a Consiliului de Administratie despre care el insusi a scris ca “nu se incadreaza in prevederile legale”; deoarece aceasta decizie este o cedare in fata presiunilor politice din partea USL, exercitate direct de liderii politici, de reprezentantii lor in CA, de toata organizatiile media stapanite de Dan Voiculescu, de “sindicatele” afiliate domnului Voiculescu si de diferite persoane cu dosare penale si pretentii de revolutionari – am decis sa demisionez din TVR, parasind si postul de realizator. Am intrat in TVR in 2005 printr-un concurs profesional, plec in 2012 in urma unei epurari politice. A fi ramas ar fi insemnat legitimarea propriei mele executii politice din partea unui CA in care majoritatea actuala (PSD-PNL-UDMR-minoritati-angajati) este preocupata de cenzurarea politica a stirilor, de organizarea intereselor personale ale membrilor sai si aproape deloc de situatia financiara a institutiei, care a ajuns pe lista primilor 10 mari datornici ai statului.

Ma despart cu tristete de colegii mei de la Stiri si de la Sport. Intr-o institutie in care prezenta la lucru este o chestiune de optiune personala, cei mai multi dintre ei muncesc cu pasiune, fara sa se uite la ceas, si realizeaza un serviciu public de certa valoare. Sper ca plecarea mea sa-i elibereze de obsesii pe membri noii majoritati a CA si sa-i determine sa-i lase in pace pe jurnalistii de la Stiri. Tare ma tem insa ca nu va fi asa. Stalin vegheaza! Pana la urma va fi mai usor pentru mine, care – la inceputul acestui annus horribilis, pot spune nu numai Good-bye, Stalin!, ci si I did it my way!