PREȘEDINTELE, CODUL FISCAL ȘI POPORUL

Epidodul retrimiterii Codului Fiscal la Parlament incită spiritele iar dezbaterea generează argumente valabile în ambele tabere. Așa cum a pornit, controversa nu poate duce însă decât fie la un compromis în Parlament, fie la o continuă deteriorare a climatului public. Din punctul meu de vedere, situația creată prin decizia șefului statului de a respinge prima Codul Fiscal este o sinteză a lipsei de viziune politică și economică, demonstrată de domnul Iohannis și de partidul său, cu cinismul electoral al PSD, bine servit de discursul populist.

De la bun început țin să-mi precizez poziția cu privire la chestiunea de fond: cred cu tărie că taxele și impozitele reprezintă o intruziune în viața și munca individului și nu pot fi justificate decât atunci când individul primește înapoi contravaloarea contribuțiilor sale la bugetul statului, prin servicii de sănătate, administrare, reprezentare, educație și apărare. Cercetați fiecare din domeniile enumerate mai sus și spuneți-mi dacă este vreunul care să justifice banii pe care îi plătim – cei care cu adevărat plătim. Aici intervine a doua mare problemă a fiscalității, din perspectiva cetățeanului: sistemul fiscal trebuie să fie corect și echitabil, aplicat tuturor fără excepții, iar colectarea trebuie să fie eficientă. Știm din nou că nu este. Și mai știm, din dosarele DNA, că banii noștri s-au dus pe comisioane nesimțite către politicieni – adică mită – mai mult decât pe investiții de utilitate publică. Am argumente, dar nu acesta este subiectul acestei postări. De fapt, noi plătim multe taxe și impozite, după bunul plac și nivelul de incompetență și corupție atins de cei care ne guvernează, și suntem înșelați la cântar de politicienii cinici, corupți și iresponsabili, căci țara este administrată tot mai prost.

Revenind la tema fiscalității, propun să ne gândim la rolul sistemului de taxe și impozite în dezvoltarea economică. Din câte am înțeles, citind cele scrise de economiști de prestigiu, pe cât mi-a fost accesibil, o relansare economică trebuie să se bazeze pe 1. reducerea fiscalității, 2. reducerea cheltuielilor bugetare și 3. stimularea investițiilor, de stat și private deopotrivă, într-un cadru corect și transparent. Este inutil și chiar stupid să te concentrezi doar asupra uneia dintre cele trei componente. Atâta vreme cât nu le privește și nu le aplici în ansamblu, orice dezbatere este irelevantă și orice proiect incomplet și potențial contraproductiv. Dacă, de pildă, reduci taxele dar nu reduci și cheltuielile, atunci vei crea un deficit mai mare decât poți susține prin dezvoltarea economiei – mai ales dacă nu stimulezi investițiile și, în cazul nostru, nu atragi fonduri europene.

Pornind de la aceste premise, pot fi de acord cu criticii Codului Fiscal propus de guvern și votat cu entuziasm de un parlament dovedit iresponsabil. Sigur că este benefică o reducere a TVA la 19%, dar nu și după ce ai mărit în prealabil salariile demnitarilor și ale primarilor, pensiile diferitelor categorii de privilegiați, inclusiv ale parlamentarilor, ai dublat alocațiile și te pregătești de o campanie de pomeni electorale în vederea alegerilor de anul viitor. La fel a procedat și guvernul Tăriceanu și știm cât am tras după ce a plecat – deși nu sunt de acord nici cu soluțiile aplicate în 2010 de președintele Băsescu și de guvernul Boc, pentru că erau strict contabile și nu rezultatul unor reforme de sistem. Pe de altă parte, dacă ne uităm atent în Codul Fiscal propus spre promulgare, vedem că el conține și măriri de impozite tocmai pentru cei care susțin economia, și anume sectorul privat: oricine și-a început activitatea de la domiciliu, pentru că inițial este mai greu să-ți închiriezi/cumperi un sediu, și nu și-a schimbat sediul social între timp, pentru că birocrația este demolatoare, va plăti sume astronomice pentru acest sediu inițial.

Ar trebui deci să fiu de acord cu decizia președintelui Iohannis de a retrimite Codul Fiscal în Parlament. Poate că mai multă lume ar reuși să fie de acord cu el, dacă ar fi fost capabil să explice, pe înțelesul tuturor, repetat și inteligibil, de ce ne va merge mai bine dacă acest Cod va fi modificat. În absența unei campanii susținute și coerente de comunicare (are dreptate aici Dan Tăpălagă), poporul va înțelege mai ușor că președintele nu vrea să reducem TVA, de pildă, așa cum cinic argumentează Victor Ponta, recurgând în plus la un naționalism de mahala, în numele căruia îl acuză pe președinte că aplică decizii luate înafara țării, împotriva românilor. Este rușinos să invoci asemenea argumente – dar mai rușinos pentru o țară este să aibe un astfel de premier și pentru președinte să uite că i-a cerut demisia și să nu-i ceară socoteală pentru o plecare din țară care nu se poate justifica potrivit reglementărilor în vigoare. Revenind la Codul Fiscal, am putea să ne întrebăm dacă tot documentul este viciat, sau doar anumite capitole. Președintele nu spune nimic, iar consilierul său nu vorbește pe înțelesul electoratului și are nevoie de o armată de „tălmaci” în studiourile tv, care toți au propriile interpretări și agende – deci cacofonia este perfectă! În consecință, PSD marchează puncte electorale în dauna PNL, ceea ce partidul lui Victor Ponta, pardon, al Rovanei Plumb, își și dorește. Am putea spune deci că, acționând cum a acționat, președintele i-a oferit un splendid prilej de propagandă populistă celui căruia la un moment dat i-a cerut demisia. Mare talent politic trebuie să ai ca să reușești o asemenea performanță!

Dincolo de nebunia propagandistică de ambele părți, cred că acest  Cod Fiscal va duce mai degrabă la dezechilibre bugetare, care vor fi plătite de noi după alegeri, decât la un reviriment economic. Reducerile de cheltuilei lipsesc (are dreptate Gabriel Biriș); dimpotrivă, cheltuielile cu pensiile, alocațiile și salariile cresc. Investițiile sunt reduse drastic iar banii europeni rămân în continuare un miraj, din cauza incompetenței administrative și a corupției rămase enedemice, cu toate eforturile DNA. Despre cheltuieli și investiții nu scrie în Codul Fiscal, dar fără să le privim și pe ele, degeaba vorbim de Codul Fiscal, izolat. Pentru a le pune pe toate în context însă este nevoie de o viziune de ansamblu, de un proiect de țară și de o comunicare constantă și eficientă. Nu le vedem. Domnul Iohannis a priceput ceva de la guvernatorul BNR Mugur Isărescu despre riscul dezechilibrelor pe termen mediu și a retrimis Codul Fiscal înapoi la Parlament, după ce a fost de acord cu mărirea salariilor demnitarilor. Bravo! Cum să nu aibe spor discursul populist despre reducerea TVA promovat de PSD și de premierul-golan?

Rezultă din cele de mai sus că 1. domnul Iohannis nu are o viziune de ansamblu asupra economiei și societății și nici nu s-a străduit să și-o formeze; ca atare, nu este consecvent cu sine însuși, și 2. că domnul Iohannis nu consideră că are datoria să le comunice și cetățenilor ideile și principiile sale, dacă le are.

De ce comunică oare președintele atât de catastrofal? Este vorba de o inabilitate, sau de aroganță? În opinia mea, este vorba de ambele. Discursul i-a fost întotdeauna sărac și sec, ceea ce nu înseamnă, cum spun adepții lui înfocați, că „tace și face”, ci că ideile și pasiunea pentru idei îi lipsesc cu desăvîrșire. Discursul sec și sărac trădează o gândire pe măsură. În istoria speciei umane, limba și gândirea s-au dezvoltat simultan, nu consecutiv.  În plus, este clar că președintele este indiferent față de popor. Nu vreau să spun neapărat că nu-l iubește (deși cred), doar că nu-i pasă de el. Înainte să aruncați cu pietre în blogger, să vedem câte vizite a făcut președintele în străinătate, inclusiv călătorii de plăcere, și câte vizite în țară. Nu-i reproșez vizitele de stat, dar vacanțele grăbite în străinătate, da. Nici măcar după ce s-a relaxat în Madeira nu și-a făcut timp pentru un turneu prin  țară. S-a dus la deschiderea unui centru Bosch? Îmi pare rău, dar de această vizită profită firma Bosch, prin imaginea sa, după cum bine știu specialiștii în PR, nu electoratul român. Sunt 100% pentru investițiile străine, dar aici vorbim despre altceva. Și, oricum, înafară de vizita la firma Bosch, pe unde l-am mai văzut? Vă va fi tuturor greu să vă amintiți.

Cauza acestei deficiențe este, cred, mai profundă și nu pot decât s-o intuiesc: cei care l-au creat pe Iohannis ca unică alternativă la Victor Ponta au vrut să ne vândă un personaj și o poveste. Un popor sătul de scandal trebuia să se mulțumească cu o telenovelă prezidențială jucată de un cuplu cu veleități de familie regală, preocupat de lucruri frumoase și elegante, detașat de zgomotul, furia și noroiul politicii de zi cu zi. Viziunea și pasiunea nu aveau ce căuta în acest scenariu – avea cine să se ocupe de ele și să asigure surpaviețuirea unei părți a USL în sfera puterii. De aceea președintelui i s-a spus probabil să comunice mai puțin – că oricum nu prea are ce comunica, înafară de ceea ce îi scriu alții. De altfel, toată comunicarea Administrației prezidențiale este un dezastru. Mi-a atras atenția zilele acestea observația unei jurnaliste din Spania, Ana Maria Damian, pe care o știu demult și cu al cărei soț, tot jurnalist, am colaborat la Europa FM și la TVR: pentru că echipa de comunicare a cuplului prezidențial nu comunică, presa scrie și ea ce poate și se „ocupă de prostii”. Iar din vizita la Madrid reținem doar toaletele doamnei Iohannis, și spatele întors al președintelui României către Regina Letitia. Or comunicarea cu cetățenii nu este opțională pentru un președinte; ea este o obligație, pentru că a fost ales de cetățeni, pentru că ei i-au dat mandatul și au investit în el speranțe și aspirații, și – mai prozaic dar la fel de important – este plătit de ei. Cât despre mitul președintelui care „tace și face”, putem spune doar că președintele mai mult tace decât face, iar când spune câte ceva, ți-ai dori să tacă. Cum era pregătit pentru alt scenariu – de telenovelă prezidențială – domnul Iohannis nu poate învăța repede un nou rol, chiar dacă serialul s-a schimbat. Ne aflăm în The West Wing sau în House of Cards, dacă vreți, și nu avem protagonist. Poporul a vrut un președinte implicat și responsabil, nu unul decorativ. Klaus Iohannis este depășit de așteptările electoratului, așa cum Ion Iliescu a fost depășit, după decembrie 1989, de anti-comunismul dezlănțuit al unei părți a populației care nu voia perestroika, ci democrație liberală și economie de piață.

Dacă mă întrebați dacă îl regret pe Traian Băsescu, vă răspund fără ezitare: pe Traian Băsescu din primul mandat, care a condamnat comunismul, a predat CNSAS arhivele Securității, și a demarat reforma justiției și lupta anti-corupție îl regret fără rezerve. Pe cel din finalul celui de-al doilea mandat, devenit captiv al cercurilor de interese din jurul Elenei Udrea, nu, tot fără rezerve. Iar pe cel din ultimele luni, care lovește în justiție pentru a-i apăra pe Udrea și pe Ponta, la fel de puțin. În plus, cu riscul de a-i enerva pe unii, voi spune că am apreciat-o întotdeauna pe Maria Băsescu, din toate punctele de vedere, inclusiv al ținutei și al discreției. În final, vă amintesc tuturor că Traian Băsescu nu ne ignora, ci ne trata ca pe niște parteneri de dialog, iar realizările din primul mandat nu i le va lua nimeni. Iar Klaus Iohannis nu le va egala în veci. Este din alt film.

PS: despre incoerența PNL, care a votat Codul Fiscal și acum ne spune că nu este bun pentru că îl aplică guvernul Ponta, nici nu-mi pierd vremea să vorbesc. Nu tot guvernul Ponta îl punea în aplicare atunci când a fost votat? Este atât de jenant  din punct de vedere intelectual, încât mă jenez să comentez.

 

CINE SE DEZICE DE TRAIAN BASESCU?

O disputa inutila bantuie internet-ul: Sebastian Lazaroiu ii acuza pe Adrian Papahagi si pe Mihai Razvan Ungureanu ca s-au dezis de Traian Basescu dupa ce acesta i-a lansat in politica. Nu intram in stilistica acestei polemici si nici nu discutam ce i se cuvine sa faca unui consilier prezidential,  ca sa nu ne enervam si sa nu enervam.  Observam totusi ca acuzatorul nu este de o corectitudine ireprosabila, si aceasta pentru ca in cazul lui Adrian Papahagi nu este vorba de dezicere sau de critica la adresa presedintelui. Dimpotriva, desi observa pertinent ca in campania prezidentiala din 2014 nu ar avea sanse personalitatile politice lansate de Traian Basescu, domnul Papahagi spune explicit ca acest lucru este “ingrat”. De altfel si presedintele subliniaza de cate ori poate ca este supus unui tratament injust. Cu ce a gresit deci Adrian Papahagi? Cam cu ce a gresit si Cordelia. In plus,  nu presedintele Basescu l-a lansat in politica pe universitarul clujean, iar profesorul Papahagi l-a aparat fara rezerve pe presedinte in vara, in timp ce o seama de vechi pdl-isti se ascundeau pe sub palmieri.

Mai complicat este cazul lui MRU.  Problema nu este ca in noiembrie, inainte de alegeri, afirma ca domnul Basescu, desi “reprezentativ pentru generatia sa”, nu este un model desi este “un presedinte foarte bun”.  Putem chiar fi de acord cu el. Ce ne facem insa cu tirada tinuta la RTV acum cateva zile, cand facea o descriere a profilului viitorului prezidentiabil care putea fi interpretata si ca o critica la adresa sefului statului? Culmea ambiguitatii a fost atinsa cand a precizat ca presedintele trebuie sa fie un arbitru, dar unul respectat, nu unul care este fluierat cand intra pe teren (citez din memorie).  Numele domnului Basescu nu figureaza in citatele pe care le-am gasit transcrise in presa, dar aluzia era stravezie.  In plus, daca a fost gresit inteles, domnul Ungureanu avea destul timp sa faca precizarile necesare si sa-si clarifice mesajul.

Problema este ca, spre deosebire de Adrian Papahagi, domnul Ungureanu ii datoreaza cariera sa publica presedintelui Basescu.  Fiecare poate judeca si singur eleganta – sau ineleganta – comportamentului actual al fostului director al SIE.  Totusi, cum explica MRU faptul ca, desi numit de impopularul Traian Basescu, a pornit la drum cu o popularitate record, in jur de 30%? Faptul ca a pierdut pe drum aproape jumatate din aceste procente o fi tot vina domnului Basescu? Sau poate MRU si-a dezamagit alegatorii, ceva mai exigenti decat media? Nu cumva are prea putina substanta politica?  Din toate manifestarile sale publice eu – care ar trebui sa fac parte din electoratul sau natural – nu am inteles care este proiectul sau politic, care ii sunt valorile si care sunt solutiile sale la problemele stringente ale tarii, incepand cu cele economice.  Mai mult, desi nu am nimic de recuperat, am fost oripilata din principiu de ideea limitarii despagubirilor acordate fostilor proprietari la 15% din valoarea proprietatii, cu atat mai mult cu cat o serie de proprietati ar putea fi inca restituite in natura.  Apoi, l-am cautat in campanie si nu l-am gasit. Il aud in schimb mai des acum, cand se lauda cu cei patru parlamentari ai Fortei Civice (3 no names + el insusi), si se agita pentru a fi nominalizat rapid candidat la presedintie. Ce sa spunem? Cu caracterul o sta cum o sta MRU, dar cu simtul realitatii sigur sta prost.

In privinta presedintelui Basescu, cred ca o analiza sine ira et studio a mandatelor sale s-ar impune, desi, in climatul politic actual, orice spui va fi folosit impotriva ta de toata lumea.  Este totusi un demers de la care spiritele lucide nu pot abdica.

BATALIA PENTRU VIITOR

Absolut din intamplare am fost sunata ieri de o tanara din Cluj care m-a chestionat pentru un sondaj IRES.  Am acceptat, amuzata, sa iau parte la acest exercitiu, ca personaj anonim dintr-o masa de respondenti.  La un moment dat tanara m-a intrebat daca desemnarea domnului George Maior, directorul SRI, ar fi o idee buna, foarte buna, proasta sau proasta.  De unde si pana unde? Cum a aparut George Maior in ecuatie? Trebuie sa fie totusi o varianta de lucru la Cotroceni din moment ce domnul Dancu este preocupat de imaginea sa. Pentru cei (putini) care nu stiu precizez ca Vasile Dancu, prieten al lui Ioan Rus, este cel care conduce IRES.

Dupa ce am urmarit interventia televizata a presedintelui de la B1 si am corelat cele doua elemente cu eforturile disperate ale lui Victor Ponta de a se prezenta drept candidat eligibil pentru functia de premier – prin interviuri aranjate in presa straina si lobby plangacios pe langa François Hollande – am ajuns la concluzia ca miza bataliei politice in acest moment este numirea premierului, iar pentru Traian Basescu eliminarea din joc a lui Victor Ponta reprezinta un obiectiv de etapa.  Trec peste stilistica interviului de ieri seara, nu numai pentru ca este un subiect dezagreabil, ci mai ales pentru a ma concentra asupra jocului politic din care face parte.

Este limpede ca principalul obiectiv al domnului Basescu a fost distrugerea imaginii lui Victor Ponta, cu orice pret, chiar cu pretul compromiterii propriei imagini.  Televiziunile partenere ale USL vor tipa si vor urla importriva atacului lansat de presedinte, dar vor fi nevoite sa repete la infinit cuvintele “porc”, “pisic” si “mincinos”, cu care a fost gratulat ieri premierul.  Replica infantila a acestuia din urma – “pisica blanda zgarie rau” – este de-a dreptul penibila si sugereaza reactia unui pusti gonit cu suturi din curtea scolii. Poate ca limbajul interviului nu a fost tot timpul prezidential, dar nici reactiile domnului Ponta nu pot fi numite prim-ministeriale – cum de altfel intreg comportamentul sau este departe de a fi prim-ministerial, oricat s-ar stradui politologii din solda sa sa-l interpreteze favorabil.  Oricat se va infuria USL, imaginea lui Victor Ponta este acum grav compromisa, si nimeni nu o va mai putea repara, cum nimeni nu l-a mai putut repara pe Humpty-Dumpty in poezioara englezeasca (And all the king’s soldiers/And all the king’s men/Could never put Humpty Dumpty together again).  Victor Ponta o merita din plin, judecand dupa prestatia sa ca premier, si mai ales merita sa fie tratat fara menajamente, asa cum sunt tratate elementele slabe ale unei gasti pe dupa blocuri.  Daca presedintele este cel care trebuia sa-i frece nasul in tarana este alta discutie, dar se vede treaba ca nu s-a gasit altcineva care sa se faca auzit.  Acum doua seri, MRU facea consideratii stilistice si literare la adresa lui Crin Antonescu intr-un limbaj elegant. Nu cred ca a retinut cineva interventia sa.

Asadar, à la guerre comme à la guerre pare sa-si fi spus presedintele, avand in minte gravitatea consecintelor unei victorii coplesitoare a USL in alegerile din 9 decembrie: distrugerea statului de drept, pulverizarea economiei, prabusirea finantelor publice, izolarea in Europa.  Nu sunt speculatii, semnele exista deja si se vad cu ochiul liber de catre cei care privesc si vad, nu doar privesc fara sa vada.

Probabil ca domnul Basescu stie ca USL va castiga alegerile si ca va fi obligat sa numeasca un premier din randurile sale – sau acceptabil acestei formatiuni.  Tot ce poate face este sa-l excluda din competitie pe Victor Ponta, sluga prea plecata si prea manipulata a lui Dan Voiculescu, si sa caute o alternativa, adica un personaj care poate rupe destule factiuni din diferite partide pentru a alcatui o noua majoritate de stransura.  Aceasta ar asigura o guvernare cu care presedintele sa poata coabita.  George Maior ar fi o astfel de varianta, care ar mai avea si avantajul de a scoate de pe agenda suspendarea presedintelui, caci este clar ca, in ciuda tuturor asigurarilor date de premier, o majoritate de 60%  controlata de USL va declansa  imediat procedura de suspendare, pentru ca domnii Iliescu si Voiculescu nu vor lasa la latitudinea presedintelui numirea procurorilor si a sefilor de servicii de informatii.  Ei nu renunta niciodata, iar acum este o chestiune de viata si de moarte, adica de libertate sau puscarie.

Poate presedintele sa zadarniceasca planurile USL de a-l cocota din nou pe Victor Ponta in fruntea guvernului desi s-a facut de ras pe mapamond? Constitutia ii pune la dispozitie mijloacele necesare: daca nici la al treilea vot Parlamentul nu investeste noul guvern, Parlamentul poate fi dizolvat si alegerile reluate.  Parlamentarii proaspat alesi nu vor dori sa reia din nou exercitiul costisitor al campaniei inainte de a fi recuperat “prin mijloace specifice” investitia facuta si vor vota pana la urma candidatul propus de presedinte. Acest rationament a functionat pana acum, desi nu s-a ajuns pana la o amenintare cu dizolvarea efectiva a unui parlament nou ales. De data aceasta insa miza este atat de mare si de grea incat presedintele nu are alta sansa decat sa mearga pana la capat, adica pana la dizolvarea Parlamentului.

Suntem intr-un razboi dur, a carui gravitate multi nici nu vor s-o vada, desi au ochi; un razboi pentru viitorul acestei tari, la capatul caruia toate castigurile democratice obtinute cu truda si sacrificiu in ultimii ani pot fi spulberate.  Ostile democratiei sunt insa risipite si slabe (nu au fost ele niciodata prea puternice); au ramas in actiune doar cateva grupari din trupele de soc.  Nimeni nu se intreaba daca metodele acestora din urma sunt elegante cand este in joc existenta cetatii. Nu este deloc concluzia la care as fi dorit sa ajung, dar logica si realitatea mi-au impus-o.  Puteam sa tac, dar m-am gandit ca nu am dreptul.

ROSIA MONTANA REVISITED

Ma bucur ca postarea anterioara pe aceasta tema (Ouch, Rosia Montana!) a generat atatea replici si comentarii. Acum, dupa ce dezbaterea a fost cat de cat relansata, simt nevoia sa punem putina ordine in idei, la rece.

In primul rand, fondul problemei ar trebui elucidat: Romania are nevoie de exploatarea aurului de la Rosia Montana (RM) sau nu? Unii resping de plano insasi ideea exploatarii miniere, cerand alte solutii pentru dezvoltarea zonei, altii spun ca avem nevoie de aurul de la Rosia, iar cea de-a treia categoria accepta mineritul dar nu in orice conditii. Cred, absolut intuitiv, ca a doua categorie este mai numeroasa, pentru ca dezvoltarea economica este, in mintea multora, prioritara. Nu spun ca majoritatea are dreptate, pentru ca de multe ori s-a dovedit ca nu are, dupa cum bine a punctat Margaret Thatcher, dar nici nu pot exclude importanta dezvoltarii economice. Pana la urma totul tine de o ierarhie a valorilor pe care o stabilim atat individual, cat si ca grup sau societate. (Doamna Thatcher m-ar contrazice, pentru ea “there is no such thing as society”). Statul chinez de pilda nu ar avea nici o ezitare sa dea unda verde proiectului RMGC, iar protestele ecologistilor chinezi nici nu s-ar auzi. S-a intamplat deja pe Yangtze.

Poate spune cineva insa care sunt valorile unanim acceptate ale societatii romanesti in 2011? Probabil ca nu, iar cercetarile sociologice, atatea cate s-au facut, nu ne incurajeaza prea mult. S-ar putea de pilda sa descoperim ca majoritatea compatriotilor nostri tanjesc dupa pedeapsa capitala. Totodata, cred ca i-ar impresiona prea putin argumentele istoricilor si arheologilor care vor sa salveze minele romane. Nici la argumentele ecologistilor nu cred ca ar fi prea sensibili. Peisajul dezolant al gunoaielor aruncate de sateni in padurile limitrofe si in raurile care le traverseaza curtile si localitatile este prea viu in memoria mea. Nu-i confund cu turistii nesimtiti, stiu bine ce spun si pot da exemple. Nu stiu asadar ce ar raspunde acesti oameni la intrebarea: va deranjeaza ca exploatarea miniera de la RM ar distruge muntii? Tare ma tem insa ca ar raspunde “nu, daca ne vom imbogati si noi de pe urma ei.”

Nu acesta ar fi si raspunsul meu, personal. Iubesc prea mult muntii pentru a accepta distrugerea lor. Stiu ca zona Apusenilor este saraca, dar nu este totusi Etiopia, ca sa declaram ca mineritul este unica solutie. Nici acum nu sunt convinsa ca turismul in conditiile Romaniei este suficient pentru a-i asigura prioritatea, dar cred ca pot exista si alte initiative economice.

Sa ramanem insa la minerit. Probabil ca o formula de compromis ar fi “dezvoltarea sustenabila”, adica extragerea aurului fara distrugerea mediului inconjurator. Nimeni nu a reusit insa sa ne convinga ca proiectul RMGC este lipsit de riscuri. Problema cea mare este a lipsei de informatii in domeniul public, atat in privinta naturii contractului existent cu RMGC, cat si a proiectului sau tehnologic. Pana la urma nu ma intereseaza cum functioneaza minele din Finlanda sau Noua Zeelanda, ci cum vor functiona cele de aici.

La TVR, atat la Jurnal cat si pe TVR Info ne-am straduit sa abordam cat mai multe fatete ale problemei si sa dam informatii. Problema cea mare tocmai aceasta a fost – nu exista suficiente informatii in domeniul public si nici suficiente studii de impact. In plus, cei care lucreaza in domeniul mineritului se feresc sa spuna tot ce stiu despre implicatiile mineritului cu cianuri. Informatiile relevante raman secrete, in parte si pentru ca asa prevede Legea minelor, invocata agresiv de reprezentantii RMGC. In concluzie, cand presedintele si premierul spun ca vor sa renegocieze contractul, noi nu stim exact ce vor sa renegocieze. Totodata, nu stim daca exista metode alternative de extragere a aurului si nici care sunt masurile de siguranta menite sa previna daunele in cazul unui accident tehnologic sau al unei catastrofe naturale. Nimic din ce am aflat nu mi-a atenuat temerile fata de tehnologia pe baza de cianuri. In acelasi timp, nu m-am lamurit cine s-ar imbogati cu adevarat de pe urma acestei exploatari: ce beneficii ar avea localnicii, inafara locurilor de munca intr-un mediu toxic (cred)? Africa este bogata in zacaminte de tot felul, iar africanii sunt cei mai saraci. Nu-mi sariti in cap, stiu ca este un exemplu extrem si ca noi “suntem europeni de 2000 de ani”, dar cred ca am dreptate sa ridic problema de principiu, pentru ca, inainte de a jertfi un munte pe altarul dezvoltarii economice, trebuie sa stim ceva si despre dimensiunile si natura acestei ipotetice dezvoltari.

In consecinta,”la morale de cette histoire” este ca ni s-au dat prea putine informatii despre acest proiect. “La morale de la morale” este ca, avand in vedere secretomania care inconjoara proiectul, putem presupune ca in interiorul sau ceva este putred. Altfel nu s-ar grabi presedintele si premierul sa spuna ca trebuie renegociat.

In final, permiteti-mi sa derapez: poate ca, in final, proiectul nu se va face, pe principiul “boala lunga, moarte sigura”. Proiectele mari si complicate au pana la urma soarta lor. Daca ne gandim bine, nici Catedrala Mantuirii Neamului nu e prea avansata.

Stiu ca am inceput postarea promitand o analiza “la rece”, dar e weekend si mi-am acordat un minut de wishful thinking!

PS. Ca sa nu se creada ca am ignorat cu buna stiinta aspectul patrimoniului si al deciziilor ministerului culturii vis-a-vis de RM, amintesc aici ceea ce am scris de curand in Formula AS: http://www.formula-as.ro/2011/979/intrebarile-saptamanii-23/cum-ne-facem-singuri-rau-13984

OUCH, ROSIA MONTANA!

In stilul sau transant, presedintele Traian Basescu a pus capat ezitarilor si ambiguitatii cu care guvernul dansa in jurul proiectului Rosia Montana. Afirmatiile sale vor atinge fara indoiala multi nervi, asa ca este important sa ne pastram sangele rece si mintea limpede.

Avantajele economice ale proiectului sunt, teoretic vorbind, incontestabile. In fond, daca romanii exploatau aurul la Rosia Montana, de ce l-am lasa noi sa zaca in pamant, mai ales cand pretul sau pe piata creste? Sa recunoastem totodata ca optiunea turismului in zona nu este la fel de profitabila din punct de vedere economic, avand in vedere situatia generala a infrastructurii si nivelul de civilizatie din Romania in general. Pana la urma, exploatarea aurului ar putea fi profitabila pentru tara, cu conditia sine-qua-non ca si contractul sa fie renegociat.

Problema cea mare este insa a cianurilor. Poate ca tehnologia care ni se propune este sigura, dar este si personalul roman care o va manipula la fel de sigur? Nu avem nici un motiv sa credem ca este, daca recapitulam toata experienta noastra in materie de seriozitate si respectare a regulilor si procedurilor. Suntem tara scurtaturilor, a solutiilor “ingenioase”, a lui “merge si asa”. Tara oamenilor smecheri si destepti, care nu au nevoie sa invete nimic de la altii. Aceasta este de fapt problema si de aceea este inutil sa ni se invoce exemplul Finlandei sau al Noii Zeelande, de pilda, unde aurul se exploateaza cu cianuri si nu se intampla nimic. La noi nu exista nici aceeasi seriozitate, nici atata temeinicie si constiinta civica si profesionala ca in tarile scandinave, sau in alte tari avansate. Abil, presedintele nu a sustinut explicit tehnologia cianurilor, dar problema nu poate fi evitata.

Poate ca, asa cum se spune, este adevarat ca in spatele contestatarii zgomotoase a proiectului minier de la Rosia Montana se afla George Soros, finantator al multor ONG romanesti. Nu este de altfel greu sa-i identifici pe fostii sai bursieri sau salariati in randurile protestatarilor de astazi. Eu nu am avut niciodata nici o legatura cu Fundatia lui si nu contest potentialul economic al proiectului, dar nici nu am incredere in capacitatea muncitorului roman de a gestiona o tehnologie riscanta. In plus, trebuie sa spun ca agresivitatea grobiana a reprezentantilor  RMGC in dezbaterile publice este de natura sa-i indeparteze si pe cei care nu au fost poate initial adversarii proiectului. Dar aceasta este problema lor, nu a mea.