COMUNISMUL ȘI SUBALTERNII SĂI, LA 10 ANI DE LA CONDAMNARE

Astăzi, 18 decembrie, este ziua de naștere a mamei mele, care ne-a părăsit între timp. Dincolo de faptul că era una din cele mai dragi zile ale anului pentru mine, întâmplarea (?) face ca tot pe 18 decembrie să fi aflat, în 1989,de la Europa Liberă, despre evenimentele de la Timișoara, și ca în aceeași zi să fi avut loc, în 2006, și condamnarea comunismului în numele statului român. Cum mama, rusoaică de rasă pură, născută Zoia Zinovievna Tolpeghin, fugise din Basarabia în 1940, la numai 12 ani, iar tatăl ei, bunicul meu Zinovii Proklovici Tolpeghin, care mai rămăsese la Bălți o zi pentru a pune în ordine afacerile familiei, fusese arestat imediat de sovietici și deportat în Donbas și apoi în Siberia, unde a și murit, mă gândesc că nu va fi fost chiar o coincidență faptul că aceste evenimente au fost asociate cu ziua ei naștere! Și poate nu a fost o coincidență nici faptul că ieri seară, dezgustată de calitatea programelor de televiziune, am scos din cutie DVD-ul cu Istoria Sovietelor (Soviet Story), documentarul realizat în 2008 de regizorul leton Edvins Snore. Când lucram la TVR, la sugestia domnilor Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu,  filmul a fost nu numai difuzat, ci și comentat, într-o emisiune-eveniment din 2010. După care nimeni, nicăieri și niciodată nu a mai vorbit de el. Păcat – ar fi fost un bun antidot la neglijența intelectuală și spirituală care hrănește metastaza toleranței față de comunism și față de moștenirea sa.

Amintesc că în 2006, președintele Băsescu propusese ca actul de condamnare, primit în Parlament cu fluierături și huiduieli din partea PRM, sub ochii îngăduitori ai lui Nicolae Văcăroiu, în condițiile abdicării de la orice responsabilitate a președintelui Camerei Deputaților de atunci, Bogdan Olteanu, crearea unui muzeu al comunismului și elaborarea unui program de educație privind adevărul despre comunism. Știm desigur că nici unul din guvernele României, care ar fi trebuit să transpună în practică acest program, nu a avut aceste preocupări. Au făcut mai mult decât toți la un loc Ana Blandiana și regretatul Romulus Rusan.

Cel mai penibil însă pentru noi ca națiune este refuzul de a cunoaște și de a conștientiza caracterul deformant al regimului care a marcat viața a două generații de români. Responsabil pentru această amnezie este în primul rând  regimul Iliescu, care avea de instituit un regim cleptocratic susținut de stâlpii fostului regim (comunist), ceea ce s-a și întâmplat, cu consecințele pe care le vedem și le trăim astăzi. Monopolul instituit treptat asupra mass media, în special asupra televiziunilor, a făcut ca orice critică a comunismului să fie doar episodică, fără consecințe la nivelul societății. Uitați-vă puțin la soarta ICCMER, care a fost un obiectiv prioritar al zelului demolator al  guvernului Ponta1 în 2012, Vladimir Tismăneanu, autorul raportului asupra regimului comunist care a stat la baza condamnării regimului de către Traian Băsescu, fiind ejectat cu prioritate de la conducerea institutului. Un factor favorizant a fost și atmosfera internațională, în care comunismul a continuat să fie nu numai un regim acceptabil și frecventabil (este și astăzi!) ci chiar o aspirație pentru mulți. Idealizarea lui Fidel Castro și Che Guevara de către personalități politice ale lumii democratice constituie doar un exemplu (sinistru). O fi întâmplător că Radu Mazăre și Victor Ponta se numără printre admiratorii lui Che? Și uite așa am ajuns în  situația în care tot mai mulți politicieni occidentali predică despre importanța dialogului cu KGB-istul Putin. Mă rog, politica are legile ei, pe care legea morală le ignoră…

Revenind la Soviet Story, amintesc doar că realizatorul său a făcut obiectul unor proteste sălbatice din partea mișcării Rusia Tânără, în 2008. Și cum să nu fi făcut, de vreme ce a demonstrat că anihilarea fizică a celor care se opun comunismului face parte din codul genetic al acestei doctrine, fiind clamată ca necesitate de Marx și Engels, dar și de intelectuali ca Bernard Shaw, care cerea crearea unui mijloc uman („humane”), lipsit de cruzime, pentru uciderea celor care se opun „progresului”?! Aveți o înregistrare cu Shaw în documentar, dacă vă hotărâți să-l vedeți (se pare că există pe Vimeo). Mai mult, Snore demonstrează că Nazismul și Comunismul au  acționat în tandem pentru distrugerea adversarilor, colaborarea dintre Hitler și Stalin mergând până la consilierea sovietică în privința orgănizării lagărelor de exterminare. Singura diferență dintre cele două sistem totalitare a fost că regimul nazist a purces explicit și violent la exterminarea pe criterii etnice, abandonând lupta de clasă, în timp ce sovieticii au exterminat pe criterii politice și sociale, ceea ce era acceptabil pentru Stânga europeană!

Sunt multe lucruri interesante pe care toată lumea ar trebui să le știe despre Nazism și Comunism – căci ele trebuie privite împreună, ca două fațete ale aceleiași orori umane și istorice. Sunt multe clișee și mituri ce trebuie dărâmate.  De la conștientizarea acestei orori ar fi trebuit să plecăm în 1989 în reconstrucția noastră ca națiune liberă de comunism. Dar suntem noi o națiune liberă de comunism? Suntem noi o democrație? Evident, nu suntem, nu avem nici cultură civică, nici tradiții democratice, și aceasta nu numai pentru că sistemul nostru politic este complet dezechilibrat, în sensul absenței aproape totale a unei opoziții față de succesorii cleptocrați ai regimului comunist, ci și pentru că experimentul comunist de crearea a unui om nou a reușit, că doar a avut la dispoziție două generații pe care să le pervertească. Nu este tocmai omul nou din sloganurile propagandei comuniste, ci o ființă mult mai complexă, mai slabă, complice la toate malversațiunile și reticentă față de orice disciplină morală sau spirituală, cum bine a sesizat cândva Ernst Gellner. Nu generalizăm, pentru că evident nu toată lumea este așa, dar nici nu ne îmbătăm cu apă rece, pentru că acestea sunt totuși trăsăturile dominante ale societății românești contemporane – la 27 de ani de la căderea lui Ceaușescu și de la victoria subalternilor lui.

 

ROMÂNIA, CAPTIVA ANTENELOR

În dezbaterea, destul de sterilă de altfel, declanșată de comportamentul incalificabil al Antenei 3, care, deși nu era o noutate, abia acum, este luat în seamă, Ioana Ene Dogioiu observă – corect – că Antena 3 își permite toate mârșăviile, de la linșajul public al personajelor care nu-i sunt pe plac la colportarea unor neadevăruri sau jumătăți de adevăr, pentru că are un public fidel, care rezonează cu discursul Antenelor. Acest public poartă și el responsabilitatea pentru poluarea spațiului public de către supușii lui Dan Voiculescu, fiindu-i de fapt complice. Îmi permit să adaog că este doar o parte a problemei, celelalte două fiind cel puțin la fel de grave: 1. refuzul CNA de a sancționa corespunzător comportamentul Antenelor, refuz datorat aservirii politice a acestei instituții, și 2. lipsa unei alternative la televiziunile mogulilor, și anume a unei televiziuni publice competitive. Singură televiziunea publică, dacă este susținută de o legislație solidă și corectă, poate reprezenta o sursă de informații nepartizane, de interes public, și nu este întâmplător că în 2012, când a fost reorganizată instituția, după schimbarea conducerii Direcției Știri în urma presiunilor exercitate de PSD și a unei campanii deșănțate a Antenei3, singurele canale care au fost desființate au fost TVR Info și TVR Cultural – adică exact canalele prin care s-ar fi realizat plenar misiunea publică a instituției, TVR Info fiind un canal care făcea concurență directă televiziunilor de știri ale mogulilor, Antena3 și RealitateaTV. Deși B1TV nu se lansase încă în actuala formulă, proiectul era foarte avansat, iar sponsorii săi politici erau bucuroși să scape de concurența unui canal public. Las la o parte istoria chinuită a nașterii TVR Info, acest canal mai mult decât necesar, căci aș obosi inutil povestind-o și m-aș deprima din nou, și nici nu mai iau în considerare reluarea emisiei sale într-o formă care nu interesează pe nimeni, sub denumirea de TVR News. Mai semnificativă este acum istoria eliminării unicei alternative pe care televiziunea publică a oferit-o vreodată publicului la televiziunile mogulilor, care se pretind „de știri” dar sunt în primul rând organe de propagandă în favoarea intereselor patronilor lor și ale sponsorilor lor politici și mafioți.

Astfel, oferta limitată de organizații media și-a cultivat publicul limitându-l și manipulându-l, căci nu numai cererea este cea care dictează. Dacă un anumit produs nu există, oamenii nici nu-l cer. Cerea cineva avocado sau alte fructe exotice înainte să se deschidă piața spre exporturi? A corespuns iPhone-ul unei presiuni din partea publicului sau a fost rezultatul inovației stimulate de dorința de a bate concurența? Ceea ce nu înseamnă că nu avem un public de televiziune majoritar lipsit de discernământ și cu exigențe de calitate și corectitudine minime. De aceea avem și clasa politică mizerabilă pe care o avem, care este rezultatul votului dat de un electorat recrutat în mare măsură din acest public. Nu mă rușinez de aceste aprecieri, căci să umpli parlamentul de penali, doar pentru că ți-au pus în brațe un litru de ulei și un pui – sau un lighean și o pătură – nu dovedește spirit civic. Cei care au votat actuala majoritate parlamentară, în care trebuie să includem și parlamentarii vechiului PNL, care erau membri USL, ca și defunctul PP-DD, să nu se plângă acum de calitatea clasei politice.

Să revenim însă la chestiunea televiziunilor. Mă tot întreb de patru ani cum de nu s-a sesizat nici un confrate jurnalist de interesul brusc manifestat de Antena3 față de televiziunea publică, cum de nu a văzut nimeni că era vorba de o reacție a dinozaurilor politici și mediatici față de o încercare de schimbare a profilului TVR, care le-ar fi putut afecta monopolul asupra informațiilor și dezbaterilor, deci asupra formării opiniilor publicului, dar și veniturile din publicitate, căci piața este oricum prea mică pentru câte televiziuni se bat pe ea. Cum de au acceptat  toți jurnaliștii independenți, care erau invitați la TVR mai des decât fuseseră vreodată și decât au fost după aceea, propaganda PSD și a televiziunilor mogulești care striga că era vorba de „televiziunea lui Băsescu”, când nici măcar președintele nu o considera ca atare, și cum de nu au vrut să înțeleagă că era vorba de asasinarea conceptului însuși de televiziune publică? De ce nu au văzut, dincolo de persoane, problema de fond? Mă mir și acum că nimeni nu se scandaliza atunci când Victor Ponta și Crin Antonescu atacau deschis televiziunea publică, iar provocatorii lor atacau carul și jurnaliștii TVR prezenți în Piața Universității în iarna 2011-2012, pentru că nu le convenea cum relatau faptele – am zis faptele, nu propaganda voiculesciană. Trupele colonelului Dogaru și ale „revoluționarului” Dorin Lazăr Maior au fost trimise la poarta TVR să desăvârșească demolarea, și tot nu s-a revoltat nimeni din cei care azi se scandalizează de comportamentul Antenelor. Cunosc cel puțin o parte din răspuns, dar nu-mi place să-l spun, iar astăzi nici nu mai contează. Îmi exprim doar regretul că nici jurnaliștii independenți, nici societatea civilă corectă, nu au înțeles importanța unor instituții media de interes public și nu au făcut absolut nimic pentru a promova această cauză. Pentru că aici contează cauza, nu persoanele, care își refac până la urmă viața, căci nu vor rămâne pe veci prizoniere ale inamicilor și torționarilor lor morali. România în schimb a rămas o captivă a Antenelor, iar dezinteresul pentru soarta TVR și SRR este în mare măsură responsabil pentru acest fenomen. De aceea insist, fără vreo dorință de a reveni în branșă, asupra nevoii de instituții media publice competitive și corecte. Pentru ca astfel de instituții să existe însă trebuie să existe și o voință politică de fier. Ea nu a existat niciodată și nu am reușit să conving nici unul din politicienii la care am avut acces de importanța ei. O fi și vina mea, deși am militat cât am putut de bine, dar mai degrabă cred că este vorba și de ceea ce am putea numi the closing of the political mind - adică un fel de opacizare a minții oamenilor politici față de tot ce reprezintă interesul public și nu este legat strict de sursele de câștig individual sau de grup pe seama bugetului public.

Ce ar mai fi de făcut acum, veți spune, când televiziunea publică este în faliment și nu se mai uită aproape nimeni la emisiunile ei? Ei bine, s-ar putea face totul, începând cu schimbarea legii 41/1994, astfel încât 1. să dispară instrumentul primitiv de control politic, care este posibilitatea de a demite Consiliul de Administrație în fiecare an, prin respingerea raportului de activitate; 2. să se elimine conflictul de interese care a atins proporții monstruoase într-o instituție în care aproape o jumătate din membri CA sunt angajați ai TVR și hotărăsc asupra bugetelor propriilor emisiuni, iar restul pretind finanțarea unor emisiuni în care sunt implicați membri familiilor lor (a se vedea cazul psd-istei Anne Marie Rose Jugănaru, al cărei fiu prezenta în fiecare an Mamaia Copiilor); 3. să se impună o grilă severă de selecție a membrilor CA, chiar dacă sunt numiți printr-un algoritm politic, în funcție de competențe manageriale – căci astăzi orice sfertodoct poate fi membru în conducerea televiziunii publice; și 4. să se separe funcția de președinte al CA, unde numirea se face de către factorii politici, de cea de Director General, care ar trebui să fie ocupată printr-un concurs organizat în condiții de maximă transparență.

Am enumerat condițiile minime de la care cred că ar trebui să înceapă reforma televiziunii publice. Ar trebui desigur să existe și garanții privind independența jurnaliștilor, formula ideală fiind includerea unui articol de lege similar celui din legea suedeză, care cere televiziunii publice să urmărească cu maximă exigență activitatea guvernului. Dar eu nu scriu aici un proiect de lege, doar vreau să demonstrez că soluții există, dacă există și voința politică pentru reformă. Aceasta lipsește desigur, nu numai în privința televiziunii publice, ci a tuturor domeniilor. Măcar în cazul TVR au existat câteva încercări de ieșire de sub dominația PSD, și de sub influența – nedeclarată dar reală – a televiziunilor mogulești: după 1996, sub conducerea lui Stere Gulea, cu Alina Mungiu-Pippidi director la știri și apoi în 2005-2007 și 2010-2012. Ele au fost anihilate de presiunile inimaginabile ale PSD și apoi ale USL. Dar unde este presiunea publică, a societății civile, de pildă? Convingerea mea este că nimeni nu înțelege importanța subiectului, pentru că superficialitatea domină și acele secțiuni bine intenționate și necorupte ale spațiului public – pentru că nici numerită să mă refer la acele ONG preocupate de media, care însă nu ating Antenele nici cu o floare…

Așa cum este acum, TVR nu poate fi o instituție viabilă, indiferent ce iluzii își fac unii din angajații ei și ce propagandă mai emană sindicatele, profund politizate de altfel. O spun cu părere de rău pentru acea mână de profesioniști care mai viețuiește acolo. Aici este nevoie însă de construcție instituțională. Drama este că nu are cine s-o facă, căci noi suntem buni doar la demolări. Așa stând lucrurile, în absența unui spațiu de dezbatere și informare organizat și condus strict în interesul publicului, nici calitatea dezbaterii publice nu are cum să crească, nici electoratul nu are cum să se lumineze, nici clasa politică nu se va reforma și nici nu vom avea, multă vreme de acum încolo, un guvern în serviciului cetățenilor. Dacă asta dorește publicul, asta va avea!

OPȚIUNILE LIPSEI DE ALTERNATIVĂ

Prin multe momente grele a trecut România în ultimii 25 de ani, dar niciodată nu a fost atât de penibilă cum este astăzi, cu un premier dezertor, un președinte mut și nici un partid politic onorabil.

În acest moment toată lumea, de la PSD la șeful statului, se complace în a întreține, din motive proprii, o paiață politică – l-am numit pe Victor Ponta – ca prim ministru oficial. Victor Ponta este dezertor, fugar, aflat la Istanbul ca persoană particulară. Guvernul nu a dat nici un comunicat oficial cu privire la starea lui de sănătate. A plecat încălcând hotărârea CSAT care reglementează condițiile în care premierul și președintele pot fi tratați în străinătate, deci nu ese află în Turcia ca premier, ci în calitate de simplu cetățean. Nici nu știm dacă mai are gardă SPP, dar știm deja că nu are o linie telefonică specială.

Pot să înțeleg că PSD se agață de această ficțiune – Ponta-premier – pentru a rămâne la guvernare cât mai mult sau, în ultimă instanță, pentru a-și organiza ieșirea astfel încât să pară că este în continuare un jucător politic important. În interior însă se dau bătălii crâncene: atunci când Liviu Dragnea și Marian Oprișan repetă zilnic la televizor că Victor Ponta trebuie să se întoarcă în țară, deși premierul și-a mai acordat două săptămâni de vacanță, este limpede că nu fac altceva decât să-l submineze în ochii opiniei publice, încercând să salveze propriile facțiuni din partid. Aceste demersuri nu fac decât să sporească șansele generalului Oprea nu numai de a se menține cât mai mult în fruntea guvernului, ci chiar de a prelua PSD, partid care nu știe să trăiască altfel decât din accesul nelimitat la resursele bugetare. Or dacă Gabriel Oprea iese din coaliție și se aliază cu PNL și UDMR, guvernul cade și PSD intră în opoziție, ceea ce înseamnă că nu va organiza alegerile, ceea ce poate fi problematic pentru el. Când Gabriel Oprea dă consemn UNPR să voteze altfel decât coaliția – în numele interesului național, desigur! –  el avertizează de fapt PSD că numai alături de el se poate menține la putere, pentru că numai partidul său – care a înghițit recent și PPDD – are voturile necesare asigurării unei majorități. Iar faptul că psd-iștii și-au îngropat securea de război cu UNPR și au admis, în frunte cu Victor Ponta, că acordul de guvernare nu se referea la numirea directorilor serviciilor de informații nu face altceva decât să confirme statutul de kingmaker al liderului UNPR. Este practic o capitulare în fața lui Moș Teacă.

Ambițiile lui Moș Teacă sunt mari, cum am văzut, indirect proporționale cu capacitatea sa de a articula un mesaj politic coerent sau o viziune politică potrivită unei Românii care este membră a UE și NATO într-un moment istoric extrem de dificil. Ce o fi gândind el, de pildă, despre criza din Grecia? Dar despre politica Rusiei în Europa? Să nu ne pierdem vremea cu întrebări al căror răspuns îl cunoaștem. Să observăm însă că PSD a ajuns la mâna unui personaj mai mult decât controversat, despre care Omar Hayssam, de pildă, spunea că îi este apropiat. Cum PSD este cel mai important partid al țării și principalul partid de guvernare, țara și guvernul au ajuns să fie conduse de Moș Teacă. Ne place? Putem tolera? Deocamdată văd că da, ceea ce ne discreditiează ca națiune serioasă.

Este de presupus că muțenia președintelui Iohannis ascunde un joc politic de culise. Dacă lasă PSD să guverneze până la alegeri, șansele unei victorii a PNL  în 2016 devin practic nule, iar președintele riscă să devină un fel de mazetă fără putere și fără autoritate, ușor de înlăturat în 2019. În plus, ceea este mult mai grav, nimeni nu garantează că PSD, regrupat sub comanda generalului Oprea, nu va continua asaltul asupra statului de drept și DNA. Deocamdată Moș Teacă agită stindardul statului de drept, dar putem să-l credem pe cuvânt că s-a convertit în combatant anti-corupție? Pe cuvânt nu, dar pe un eventual dosar, da. Altfel ar însemna că este singurul politician curat dintr-o coaliție de dalmațieni. Dacă un asemenea dosar există, atunci s-ar putea ca UNPR să părăsească actuala coaliție și să se alieze cu PNL pentru a forma un nou guvern, acceptându-l chiar pe Cătălin Predoiu ca premier și negociind la sânge pentru sine ministere și alte poziții importante. Probabil că este singura alternativă posibilă pentru Klaus Iohannis și incapabilul său partid, PNL. Deși pentru noi această soluție este o broască râioasă greu de înghițit, pentru PNL nu va fi atât de greu – doar au fost parteneri cu UNPR – unii în timpul guvernării Boc, alții în USL. Iată o nouă expresie a mizeriei clasei politice românești.

Realist vorbind, nu ne putem dori altceva în contextul actualei coaliții majoritare. Sigur că ar fi de dorit alegeri anticipate, dar știm că ele sunt aproape imposibil de organizat în cadrul constituțional actual. Iar alegeri anticipate organizate de guvernul PSD-ALDE, cu Moș Teacă la Interne, pot da un rezultat care ar surprinde în mod neplăcut orice imaginație. Ceea ce ridică o nouă problemă: poate un eventual guvern  Predoiu să-și permită să-l mențină la MAI pe imponderabilul Oprea, care dorește de fapt să devină liderul Stângii și să preia PSD, nu să susțină democrația liberală în România? Iată o problemă greu de rezolvat, ale cărei date cred că se negociază intens în culisele de la Cotroceni.

Tot ce am făcut în paragrafele de mai sus a fost să schițez calcule politice – nu strategii, nu proiecte de țară, nu viziuni politice. Doar calcule, din care singura rază de lumină nu poate fi decât înlăturarea de jure a lui Victor Ponta din funcția pe care nu o mai deține de facto și crearea unui culoar îngust pentru o schimbare de putere reală în 2016; o atenuare a dezastrului actual, fără a-i înlătura consecințele și rădăcinile, căci balaurul psd-ist are șapte capete, iar Făt Frumos nu există. Suntem reduși la calcule de acest fel pentru că acestea sunt partidele cu care avem de a face: corupte, putrede, cinice, rupte de societate, prea puțin preocupate de binele public.  Cu alte cuvinte, pentru că nu există o alternativă politică reală, un partid care să nu fie produsul „sistemului ticăloșit”, ci anti-sistem ticăloșit. Dar într-un organism mâncat de metastazele puterii politice instituite și definite de PSD de 25 de ani, unde am putea găsi un organ sănătos? Iată de ce vorbim de fapt doar despre niște opțiuni politice limitate, dictate de lipsa de alternativă la care ne-a condamnat clasa politică generată de PSD și de emulii săi, adică toate partidele politice parlamentare.

Această lipsă de alternativă, percepută fie și intuitiv de cetățeni, explică probabil și apatia față de o situație care ar fi intolerabilă într-o democrație serioasă. Președintele Iohannis pare mulțumit cu această apatie, care îi permite, în primă instanță, să opereze din umbră. Poate că îi și convine ca PSD să se compromită tot mai mult, pe zi ce trece, susținând un premier care a devenit personaj de bâlci și perpetuând o manea politică. Poate că nu vrea să fie perceput ca demolatorul unui partid validat de alegeri democratice și preferă să-l lase să se distrugă singur. Sunt calcule ușor de făcut și de înțeles. Ceea ce uită domnul Iohannis este însă că nu numai PSD se erodează, ci și credibilitatea instituțiilor statului și chiar și a președinției. Cetățenii au nevoie de un reper moral care să dea o direcție țării. Ideile, valorile și principiile nu pot fi înlocuite de calcule. Doar ideile, principiile și valorile dau legitimitate și substanță unei ordini democratice, care, în esența ei, este mult mai mult decât o luptă pentru putere. Or la acest capitol domnul Iohannis eșuează – nu numai pentru că nu știe să comunice, ci pentru că nu vrea să comunice. Iar cetățenii se simt, pe bună dreptate, disprețuiți, cu excepția unui mic grup de adepți, care ne repetă tot timpul că președintele „tace și face”, fără a ne explica și ce face el, de fapt. Or comunicarea cu cetățenii face parte din fișa postului unui președinte ales prin votul direct al cetățenilor, nu de partidele din Parlament. Din cauza lipsei de comunicare a Cotrocenilor cu națiunea se ajunge la suspiciunea că domnul Iohannis este complice cu Victor Ponta, din moment ce nu a sancționat public faptul că premierul a încălcat o hotărâre CSAT plecând la tratament în străinătate din proprie inițiativă. Cum își va recâștiga el credibilitatea dacă nu cere o anchetă a CSAT în cazul plecării din țară a premierului-fantomă? De ce, în fond, acordă un răgaz atât de mare PSD ca să se reorganizeze, fie și în tranșee?

Nu am răspunsuri la aceste întrebări. Din păcate, în privința președintelui, nu avem nici opțiuni, nici alternative, deocamdată.

Nu mă număr însă printre cei care susțin apatia și je-m’en-fichisme-ul când este vorba de țara mea. Mă irită sastisirea unora și altora față de spațiul public din care spiritul public a dispărut, cum bine spune Horia Roman Patapievici, deși înțeleg că ea este justificată de spectacolul jalnic al televiziunilor. Nu avem unde fugi de acasă; nu putem transforma cultura în insulă de refugiu. Trebuie s-o integrăm și s-o impunem în cetate.

Nu pot renunța la valorile și principiile democrației liberale, chiar dacă preferințele mele politice se îndreaptă spre varianta unui conservatorism de tipul „one nation Tory” pe care nu-l văd reprezentat în țară decât de site-ul In linie dreaptă și de Ioan Stanomir. Nu țin să fiu de partea majorității cu orice preț. Uneori, majoritatea cuprinde și partea pe care mă situez, cum s-a întâmplat în 1996, 2004, 2009 și 2014. Dacă nu vine, regret că nu am putut fi convingătoare, dar nu mă duc după ea cu orice preț. În consecință, nu cred că avem dreptul să abandonăm lupta pentru eradicarea din viața publică a PSD, ca partid generator de corupție și fărădelege. Iar dacă putem cuceri o bucățică de teritoriu cu un nenorocit de guvern de coaliție PNL-UNPR condus de Cătălin Predoiu, trebuie să ne batem pentru ea, în speranța că va face o breșă, câte de mică, într-un sistem aflat în putrefacție, ne va da o gură de oxigen și va deschide eventual calea pentru o reconstrucție a spațiului politic. După cum vedeți, nu-mi fac iluzii, dar nici nu depun armele.

NU TU PREMIER, NU TU PREȘEDINTE

Ce fel de țară mai e și România, cu un premier care pleacă de capul lui în lume, în avionul unui șef de stat străin, fără să anunțe nimic în prealabil, și cu un șef de stat care stă de lemn-Tănase la Cotroceni și nu face nimic? Dacă privim situația cu seriozitate, putem să ne întrebăm în mod legitim – și chiar trebuie să o facem – dacă nu cumva avem de a face cu o fugă – sau o tentativă de fugă din țară a premierului cercetat penal. Dacă este așa, atunci este legitim să ne întrebăm de ce președintele Iohannis nu intră în acțiune. Este complice cu Ponta sau nu știe ce să facă pentru că evenimentele i-au scăpat de sub control? În tot cazul, tăcerea prelungită a Administrației prezidențiale este un lucru extrem de prost făcut – sau tăcut – în aceste zile. Oricum ar sta lucrurile, șeful statului este dator să limpezească situația, pe care nu are cum să nu o știe, de vreme ce serviciile de informații îi stau la dispoziție.

Ca să-mi explic suspiciunile, încerc să rezum elementele stranii și scandaloase în același timp legate de „operația” lui Victor Ponta, undeva în Turcia

-         Nu există nici un comunicat al guvernului înafară de cel legat de delegarea competențelor premierului către vicepremierul Gabriel Oprea. Or nu este normal să nu știm în ce condiții a plecat premierul în Turcia, care este starea lui de sănătate. Comunicarea pe Facebook nu înlocuiește nicăieri în lume comunicarea instituțională.

-         Nu există nici un fel de comunicare oficială a medicilor care l-au consultat pe premier în țară și în Turcia. Să ne amintim de operațiile suferite de Traian Băsescu și de informările zilnice oferite de medici, fie că era vorba de Viena sau de București.

-         Nici soția, nici mama, nici prietenii apropiați (de ex. Sebastian Ghiță) nu sunt alături de Victor Ponta, deși neoficial ni se spune că situația lui este gravă iar recuperarea complicată. Ce soție își abandonează soțul dacă acesta cu adevărat suferind?

-         Nu știm cine plătește și nici cât pentru aceste pretinse servicii medicale.

-         Nu știm oficial cum a ajuns Victor Ponta în Turcia. Dacă a călătorit cu avionul unui șef de stat străin, în speță Recep Tayip Ergodan, se ridică o serie de semne de întrebare cu privire la relațiile pe care premierul României le întreține cu oameni politici înafara cadrului instituțional.

-         Este o coincidență stranie totuși că operația la genunchi a fost invocată exact în ziua în care premierul trebuia să fie audiat la DNA.

 

În lipsa unor informații și documente oficiale, prezentate de guvern și de instituțiile medicale, avem toate temeiurile să suspectăm că suntem mințiți în față, mai ales că personajul principal este cercetat într-un dosar penal de fals, uz de fals, spălare de bani și evaziune fiscală. Este legitim să ne imaginăm chiar că Victor Ponta se gândește – dacă nu s-a și hotărât deja – să rămână multă vreme în Turcia, unde se pare că poate scăpa și de o eventuală extrădare dacă este considerat victima unor persecuții politice. Dar cum a ajuns el în relații atât de apropiate cu Erdogan? Prin contactele personale din Dubai și Abu Dhabi? În absența unor informații oficiale credibile, avem tot dreptul să speculăm. Dar deja este prea târziu ca vreun comunicat guvernamental să mai poată fi credibil, iar suspiciunile privind o fugă în stilul Omar Haysam încep să nu mai pară fanteziste. Mai mult, gândul mă duce la cazul premierului socialist italian Bettino Craxi, care, în 1994, a fugit în Tunisia când a aflat că va fi audiat de procurori într-un caz de corupție. Tot lui Craxi i s-a reproșat că a contribuit la venirea la putere a președintelui tunisian Ben Ali, considerat dictator de poporul său și devenit în 2011 obiect al revoltelor de la Tunis care au dat semnalul de începere a „primăverii arabe”. Cum Ponta este un plagiator dovedit, nu m-aș mira să-l plagieze pe Craxi: toate condițiile sunt întrunite.

 

Mă interesează mai puțin acum soarta PSD sau odiseea combinațiilor politice – oricum mizere – care vor urma pentru salvarea găștii aflate la putere. Am scris despre ele ieri, pe acest blog. Mă interesează însă pe mâinile cui am ajuns, în calitate de cetățean plătitor de taxe al acestei țări. În primul rând, constat că nu există nici o procedură oficială privind gestionarea problemelor medicale ale demnitarilor, ceea ce nu este normal. Avem dreptul să știm în ce măsură guvernanții sunt capabili să-și îndeplinească obligațiile, pentru că deciziile lor ne privesc pe toți. Avem de asemenea dreptul să știm dacă beneficiază de îngrijiri corespunzătoare. Toți cei care tunau și fulgerau împotriva celei mai mici întârzieri a comunicatelor medicale în cazul lui Traian Băsescu, adică psd-iștii, dau acum din umeri la televizor și ne spun că premierul este cetățean UE și se poate opera unde dorește. Se poate, dar nici un premier nu este un simplu cetățean, ci personaj public, cu responsabilități, și este dator să ne informeze în mod credibil, prin mijloace instituționale.

 

În al doilea rând, mă întreb ce legi guvernează relațiile dintre un demnitar român și o putere străină. Poate premierul României să întrețină, în mod total netransparent, relații private cu președintele Turciei, de pildă? Ce ar zice nemții, de pildă, dacă s-ar trezi într-o bună dimineață că Angela Merkel se tratează în Turcia sau în Maroc de o afecțiune pentru care nu prezintă nici un certificat medical?

In opinia mea, acțiunile premierului din ultimele două săptămâni ar trebui să facă obiectul unei investigații oficiale, ordonate de CSAT. Președintele Klaus Iohannis trebuie să iasă din muțenie, dacă nu vrea să fie perceput ca o marionetă a unor forțe pe care nu le controlează, sau pur și simplu ca incapabil de a-și îndeplini atribuțiile de șef de stat. În tot cazul, ne datorează, nouă, cetățenilor, informații și o luare de poziție fermă față de această situație inacceptabilă – dacă nu vrea să devină el însuși inacceptabil.

 

 

JOCURILE GENERALULUI OPREA ȘI INTERESUL NAȚIONAL

Pentru că refuz să-mi trădez condiția de „trestie gânditoare” (roseau pensant), am încercat și eu să descifrez sensul mișcărilor contradictorii ale generalului Oprea pe eșichierul politic dâmbovițean. De câteva zile toată lumea se întreabă de ce s-a convertit brusc acest personaj cel puțin controversat la democrația liberală care are drept stâlp de susținere statul de drept, cum de face declarații care lovesc – indirect dar sigur – chiar în cel pe care afirmă cu tărie că-l sprijină, și anume în Victor Ponta. Căci ce altceva pot fi declarația de susținere a Laurei Codruța Kovesi pentru un nou mandat la conducerea DNA și amenințarea cu retragerea din coaliția de guvernare dacă modificările legislației penale nu vor fi abandonate?

Nimeni nu crede în sinceritatea acestei „convertiri”, care vine prea târziu pentru a fi credibilă și nu a fost anunțată de nici una din acțiunile și declarațiile anterioare ale actualului vice-premier. Admit că, în timpul guvernului Boc, partidul pe care îl conduce, UNPR, a sprijinit în Parlament reforma justiției așa cum a susținut-o Traian Băsescu. Tot el însă l-a trădat pe președinte în 2012 fără nici o remușcare. Deci nu trebuie să căutăm resorturile acțiunii sale în sfera principiilor, ci a calculelor politice de conjunctură.  Care ar fi așadar calculele pe care le putem ghici în spatele acțiunilor din ultima vreme ale generalului Oprea? Fără a avea acces la meandrele gândirii liderului UNPR, deduc că este vorba nu atât de o inițiativă a sa proprie, ci de un efort a unui segment din actuala coaliție de guvernare de a-și salva poziția dominantă în fața degringoladei pe care o poate declanșa ancheta DNA în cazul Ponta, privită ca punct culminant al campaniei anti-corupție din ultimii ani. Este clar că Victor Ponta nu poate continua să conducă guvernul dacă este chemat frecvent la DNA pentru a da socoteală pentru faptele sale din perioada cârdășiei cu Dan Șova. Este deci necesar ca PSD să scape de el ca să supraviețuiască, fie și într-o formulă restrânsă, impusă tot de rigorile justiției. Metoda modificării legislației penale, menită să întoarcă ceasul istoriei înapoi la momentul „Rodica Stănoiu” nu rezistă presiunii externe, din partea UE și a NATO. Nu uitați că toate încercările de a acționa în această direcție au fost stopate în ultimul moment; așa s-a întâmplat și acum, când modificările propuse de PSD pentru a-i paraliza pe procurori au fost amânate pentru sesiunea din toamnă, deși parlamentarii puterii erau nerăbdători să le adopte înainte de vacanța de vară. Nu cred că decizia amânării a fost luată în urma amenințărilor generalului Oprea cu retragerea sprijinului politic, ci în urma unor demersuri discrete dar ferme din partea aliaților occidentali, care știu cum să pună presiune pe o țară care are nevoie de condiții favorabile de creditare pentru a-și acoperi salariile bugetarilor și pensiile. Cred că generalul Oprea s-a folosit de acest moment, probabil fiind bine consiliat, pentru a se legitima ca garant al independenție justiției.

În consecință, generalul Oprea spune acum exact ce vor să audă UE și NATO pentru că dorește să-și legitimeze partidul ca partener de negociere în eventualitatea prăbușirii, fie și controlate, a PSD. Generalul știe bine că PNL nu este de fapt un partener credibil pentru Occident, mai ales că „vechiul” PNL, când se afla la guvernare, a încercat să retragă forțele românești din Irak iar președinteel Iohannis a fost – și a rămas – destul de indulgent față de Moscova. El însă nu a fost niciodată suspectat de afinități putiniene, fiind un produs eminamente local. Această tentativă de legitimare în ochii partenerilor externi poate facilita pe plan intern o preluare a psd-iștilor care nu doresc să renunțe la putere de dragul lui Ponta, sau chiar o preluare a conducerii unui nou partid, rezultat din fuziunea PSD-UNPR, fuziune despre care s-a mai vorbit în trecut. Nu știm dacă generalul Oprea se visează pe sine viitor premier sau pregătește terenul pentru altcineva, poate un personaj cu altă anvergură intelectuală și alt nivel de credibilitate internațională. În nici un caz nu cred că recentele lui mișcări au fost gândite de el; cred că i-au fost inspirate, chiar dictate, de alți actori. Dacă ne uităm atent în trecutul său, observăm, în perioada guvernului Boc, o prietenie accentuată cu Elena Udrea, care la rândul ei era în bune relații cu directorul SRI de atunci, George Maior, pe care și generalul îl apreciază și care trebuia să plece ambasador la Washington dar încă nu a plecat. Într-un scenariu anunțat de Victor Ponta, George Maior ar fi devenit premier în cazul victoriei domnului Ponta la prezidențiale. Oare să fie întâmplătoare atacurile doamnei Udrea la adresa lui Cătălin Predoiu, singurul politician decent al momentului, desemnat premier în umbră de PNL? Nu cred, cum sigur nu au fost întîmplătoare nici apărarea lui George Maior, cu care se întâlnea în timpul campaniei, nici atacurile ei la adresa lui Florian Coldea, adjunctul supraviețuitor al domnului Maior la SRI.

Jocurile sunt în tot cazul ascunse și complicate. S-ar putea ca domnul Maior să devină brusc singura candidatură valabilă a actualei coaliții în cazul ieșirii din scenă a lui Victor Ponta – din motive medicale, desigur. Occidentul ar fi, într-un fel,    constrâns să-l accepte; majoritatea parlamentară l-ar vota ca pe ultima șansă de a rămâne la putere, uitând că și el a sprijinit DNA; iar noi, alegătorii și contribuabilii, nu am avea nici un cuvânt de spus. Nu știu dacă așa se vor desfășura evenimentele, dar am destule indicii ca să cred că intenția unei astfel de evoluții există, iar informațiile cu privire la o posibilă fuziune PLR-PC, menită să coalizeze grupusculele care se pretind de dreapta din fostul USL, sugerează că pe scena politică se operează acum regrupări importante.  Sigur, poate contează și cum vede lucrurile președintele Iohannis, care nu este un fan al lui George Maior. În această privință însă, cred că președintele va vedea ceea ce îi vor spune să vadă cei mai puternici decât el.

Va fi această mișcare, dacă se va concretiza, în interesul național – cel mult invocat de Gabriel Oprea? Doar în măsura în care interesul unei țări poate fi servit de personaje dubioase și partide compromise – adică de ciori vopsite. Noi nu avem partide autentice, ci doar triburi, care-și negociază teritorii și se bat pentru accesul la resurse. O alternativă reală nu există, iar societatea civilă, așa cum a existat la începutul anilor 90, este moartă. Din când în când, fantoma ei mai trimite în spațiul virtual câte un comunicat revoltat de care nimeni nu ține seama, nici măcar șeful statului – de care de asemenea nu mai ține seama multă lume.  În cazul scandalului recent legat de dosarul penal al lui Victor Ponta și de tentativele de modificare a legislației penale, fantoma societății civile a uitat să ne viziteze.

Poate că am prezentat un tablou prea sumbru. Unde este speranța, îmi veți spune? Iar eu voi răspunde că, atâta vreme cât puterea de la București nu se poate rupe de Occident, cum ar dori ea în fundul sufletului ei mic, negru și hrăpăreț, mai avem o șansă să nu ne prăbușim, fie și grație unor penibile compromisuri și expediente. În privința speranței autentice în regenerarea noastră morală și politică, mărturisesc că rămân sceptică până în momentul în care vom vedea că există forțe interne viguroase – în societate și în politică – decise și convinse să susțină un astfel de reviriment. Dar acum este dimineața, ziua este mohorâtă și reveriile total inoportune.

PSD, FAZA PENIBILĂ

Legea consecințelor neintenționate (the law of unintended consequences) lovește din nou PSD, demonstrând și pentru cei care nu au fost interesați de istorie – și deci sunt sortiți să-i repete greșelile – cât de puțin pot actorii politicii sau istoriei să controleze evenimentele pe care le declanșează. Pe scurt, excluderea lui Marian Vanghelie și a lui Mircea Geoană din PSD ar fi trebuit să-l scutească pe Victor Ponta de o concurență nedorită din interior la un viitor congres. În loc de zile liniștite însă, Victor Ponta are de a face cu un scandal fără margini, care nu se va încheia prea curând și din care nu are cum să iasă triumfător. În spațiul public curg dezvăluirile celor excluși cu privire la ilegalitățile pe care le-ar fi comis echipa lui Victor Ponta la guvernare, ultima dintre ele referindu-se la contractele acordate firmei Teldrum, apropiată de Liviu Dragnea, și Asesoft, apropiată de Sebastian Ghiță, contracte pentru care Comisia Europeană ar fi cerut guvernului o investigație serioasă. Nu-l credem pe Marian Vanghelie pe cuvânt, dar acest gen de informație are totuși parfum de credibilitate, având în vedere tot ceea ce am aflat din dosarele penale ale DNA despre modul în care funcționează guvernele României. Victor Ponta a uitat o regulă de aur: cei care trăiesc în case de sticlă nu trebuie să arunce cu pietre. Li se poate face casa țăndări. Cu alte cuvinte, Victor Ponta a declanșat un scandal care se poate transforma într-o avalanșă care-i va dezintegra partidul. Nu vom plânge de mila psd-iștilor, căci PSD nu este un partid social-democrat modern de tip european, ci o clică de jefuitori ai avuției publice; este partidul care a instituit corupția ca regulă fundamentală în politică și a pervertit toate instituțiile democrației, inclusiv mass media.  România nu va ieși din zona periferică a UE decât după ce va scăpa de acest partid și de tot ce reprezintă el. Deocamdată însă asistăm la agonia sa și ea este absolut penibilă.

Ce poate fi mai penibil, de pildă, decât să-i vezi astăzi pe liderii PSD, de la Ioan Rus la Sebastian Ghiță, dezicând-se de Ion Iliescu, pe care l-au tămâiat timp de 25 de ani. Să ne amintim de exercițiile de admirație ale lui Victor Ponta însuși la ultimul congres al PSD. Sebastian Ghiță demisionează acum din partid de sila valorilor bătrânului comunist Ion Iliescu, deși același Ion Iliescu era președinte de onoare al PSD și atunci când s-a înscris domnul Ghiță în PSD. Se plâng psd-iștii lui VictorPonta că au pierdut alegerile prezidențiale din cauza asocierii cu eticheta „comunist”, care i s-ar datora exclusiv lui Ion Iliescu. Dar alegerile parlamentare din 2012 le-au câștigat cu o majoritate fabuloasă tot cu Ion Iliescu pe post de președinte de onoare. Să fi trecut domnul Iliescu la comunism abia după 2012? Adevărul este desigur altul, iar „crima” domnului Iliescu nu este legată, pentru Ponta, Ghiță, Rus și Dragnea, de morții Revoluției sau de mineriade, ci de declarația sa potrivit căreia principala răspundere pentru pierderea președinției îi revine lui Victor Ponta și insistența asupra ținerii unui congres cât mai curând. Suspiciunea unui complot Geoană-Vanghelie sponsorizat de Ion Iliescu în scopul înlocuirii lui Victor Ponta în fruntea partidului este cea care a cauzat reacția pripită și disperată a premierului și a oamenilor săi, disperați să nu-și piardă accesul la resursele bugetare.

Ca să ne convingă că stăpânește la perfecție arta penibilului, Victor Ponta încearcă să se reinventeze. Nu-l mai înjură pe Băsescu, are un discurs decent, e pro-european, nu influențează justiția, etc. De ce abia acum? Ce credibilitate poate avea demersul său de imagine? Bineînțeles că nu-l crede nimeni, dar el nu știe că, în timp ce petrecea el prin Dubai și alte locuri exotice cu amicul Ghiță, țara s-a schimbat iar contactul cu Europa a deschis mințile celor pe care altădată PSD îi cumpăra cu un lighean și o geacă de fâș. Au mai rămas și din aceștia, dar au devenit minoritari, după cum s-a văzut în 16 noiembrie. Cei care au ieșit atunci pe străzi și au scandal „PSD, ciuma roșie!” nu se vor lăsa convinși nici de noul look al lui Victor Ponta, nici de retorica simplistă și falsă a lui Sebastian Ghiță. Precaritatea intelectuală a liderului PSD nu este depășită decât de precaritatea sa morală. Cât despre explicațiile jalnice ale lui Liviu Dragnea cu privire la pro-americanimsul său, ele sunt la fel de penibile ca și o bună parte din acuzațiile lui Vanghelie, devenit dintr-odată un pol pentru coagularea unui nou partid de stânga!

Ca să nu ne pierdem într-un inventar de penibilități, vom spune doar că asistăm cu interes la procesul de autodistrugere a unui partid care a deformat democrația și a sfidat moralitatea publică de la înființarea sa, adică a partidului care a întruchipat, împreună cu sateliții săi, sistemul „ticăloșit”. Este un frumos cadou făcut de psd-iști României de ziua națională, dar i-aș ruga să se grăbească și să termine treaba până la Crăciun, ca să încheiem anul cu bine.

UN PREMIER PENTRU LINIȘTEA NOASTRĂ?

Nici nu se terminase bine numărătoarea voturilor din primul tur de scrutin al prezidențialelor că Victor Ponta se și grăbea să lanseze o nouă diversiune anunțând trei variante pentru funcția de premier, care ar fi vacantată în urma victoriei sale în al doilea tur de scrutin: Călin Popescu Tăriceanu, Florin Georgescu sau George Maior.

Aș observa mai întâi că nu va fi la latitudinea sa să desemneze viitorul premier, ci la latitudinea viitoarei conduceri a PSD, din care domnul Ponta nu va mai face parte, dacă va câștiga pe 16 noiembrie. Nu trebuie să uităm că acest partid, acest un cancer politic pe trupul României, liderul necontestat al majorității parlamentare, va avea un rol esențial în tot ceea ce se va decide de acum înainte, astfel încât anunțul lui Victor Ponta privind viitorul premier trebuie privit strict ca o manevră politică și nimic mai mult, căci nimeni nu știe ce se va întâmpla în PSD după alegerile din 16 noiembrie și mai ales după încheierea mandatului lui Traian Băsescu pe 21 decembrie.

Ce urmărește deci domnul Ponta cu selecția mai sus pomenită? Țintele sunt multiple, în funcție de candidat. Lansarea numelui lui Călin Popescu Tăriceanu, cel care a lăsat țara cu un deficit bugetar de 8%, este un cântec de sirenă menit să-i atragă înapoi în USL pe liberalii care au mai rămas în PNL, alături de Klaus Johannis. Răsplata trădării ar fi accesul neîngrădit la resursele bugetului de stat. Se știe deja că pnl-iștii nu au manifestat prea multă tragere de inimă în primul tur de scrutin, fiind mai mult cu ochii ațintiți spre perspectivele promise de CPT decât spre campania actualului lor lider. Acum ar trebui să dezerteze definitiv, știută fiind duplicitatea funciară a acestui partid cu nume istoric și apucături contemporane. După ce se va vedea la Cotroceni, Victor Ponta poate foarte bine să găsească un pretext pentru a nu-l mai numi pe domnul Tăriceanu, mai ales că  PSD nu a promis oficial nimic în acest sens.
Mai interesantă este propunerea lui George Maior ca posibil viitor premier, căci domnul Maior este un euro-atlantist convins și bine pregătit și s-a distins prin sprijinul acordat de SRI anchetelor realizate de DNA. Chapeau! Ar trebui deci să credem că tocmai pentru aceste merite l-ar fi selectat și Victor Ponta, nu-i așa? Sigur că nu. Mai degrabă domnul Ponta încearcă să împuște doi iepuri: să convingă electoratul nehotărât dar simpatizant al DNA că anchetele anti-corupție vor continua și să-și asigure partenerii din NATO și UE că nu va vinde țara nici rușilor, nici chinezilor, ci va fi (brusc!) atașat cauzei și valorilor euro-atlantice.

Deși George Maior este un personaj căruia nu-i putem deocamdată reproșa nimic, numirea sa în funcția de premier ar produce efecte contrare celor pe care dorește să le sugereze Victor Ponta. În primul rând, am pierde un director al SRI care a sprijinit eforturile anticorupție și a menținut neutralitatea politică a serviciului. Victor Ponta, devenit președinte, va numi un înlocuitor și, judecând după toate numirile lui de până acum, nu cred în ruptul capului că va face o numire de același calibru.  Dacă a putut s-o numească pe Ioana Petrescu în postul-cheie de ministru de finanțe, este în stare de orice nenorocire. În nici un caz nu cred că un director al SRI numit de Victor Ponta va mai sprijini la fel de eficient anchetele DNA și nu va folosi informațiile la care are acces în scopuri politice. Iar George Maior nu va putea face mare lucru în sprijinul doamnei Kovesi și al colegilor ei.

În al doilea rând, domnul Maior ar fi numit într-un post în care are prea puține atribuții de politică externă, lăsându-i mână liberă lui Victor Ponta să-și urmeze tendința naturală de apropiere față de regimurile nedemocratice și ostile valorilor europene în fruntea cărora se află desigur Kremlinul lui Vladimir Putin.

În al treilea rând, ar trebui să ne amintim că George Maior are nevoie de votul majorității parlamentare pentru a deveni premier, iar acest vot nu va fi dat de parlamentarii aserviți baronilor penali pentru sprijinul pe care SRI l-a acordat DNA și pentru fermitatea convingerilor euro-atlantice ale domnului Maior, ci se va negocia contra imunități și schimbări legislative menite să anihileze lupta anti-corupție. Este simplist să crezi că baronii se vor speria de tăvălugul DNA și nu vor mai fi luați în seamnă de parlamentari: după cum s-a văzut în primul tur, frica de DNA și de justiție i-a mobilizat mult prea bine pentru a-i oferi lui Victor Ponta un scor peste așteptări, în speranța că-i va scăpa de rigorile legii. În plus, chiar dacă l-ar accepta PSD pe domnul Maior, ar putea domnul Maior să accepte o echipă guvernamentală dictată de PSD-UNPR-PC fără să se compromită? Bineînțeles că nu – iar PSD și aliații săi nu au nici un  motiv să voteze un eventual guvern de tehnocrați, care i s-ar potrivi domnului Maior.

În concluzie, atâta vreme cât PSD și aliații săi – la care adăugăm, mai nou, și PRM – controlează Parlamentul, nici un premier propus de Victor Ponta nu ne poate asigura că statul de drept nu va fi demontat și reformele democratice nu vor fi anulate în mod sălbatic. Nu avem deci nevoie de Victor Ponta președinte, indiferent ce poezii ne recită despre viitorul premier.

În varianta victoriei lui Klaus Johannis, măcar am fi asigurați că George Maior rămâne la SRI și continuă să sprijine anchetele DNA, iar guvernul Ponta – căci domnul Johannis nu are nici o pârghie constituțională să schimbe premierul – se va eroda serios până în 2016 sub impactul propriei incompetenței și propriei corupții. Între timp, expandarea sa într-un partid-stat ar fi contracarată de prezența unui președinte a cărui legitimitate derivă din votul anti-PSD – deci anti-impostură, anti-incompetență și anti-corupție. Nu am devenit peste noapte fan Johannis, dar, pentru motivele pe care le-am expus, cred că lupta pentru salvarea reformelor nu are nici o șansă dacă Victor Ponta ajunge președinte. În plus, Monica Macovei și GDS, care a lansat un Apel către nehotărâți, cerându-le să iasă la vot pentru apărarea democrației și a statului de drept, ca și declarațiile recente ale domnului Johannis, m-au convins că nu avem altă alternativă decât să-l votăm. Sigur, este exasperant să votezi tot timpul răul cel mai mic, dar noi suntem deja pe marginea prăpastiei, iar perspectiva prăbușirii în abis este chiar înspăimântătoare.  Să votăm deci cu capul limpede, cu sânge rece și cu hotărâre împotriva lui Victor Ponta.

ASCENSIUNEA LUI VICTOR PONTA TREBUIE OPRITĂ – SAU UMBRA LUI PUTIN LA COTROCENI

Pentru a înțelege mai bine ce ne pregătește PSD în eventualitatea în care Victor Ponta va câștiga președinția să ne uităm puțin peste gard, la țara „vecină și prietenă” Ungaria: Financial Times anunța azi dimineață că Budapesta ignoră opoziția Bruxelles-ului față de proiectul rusesc South Stream, neavând nici o jenă să fie considerată o cârtiță a Kremlinului în interiorul UE și NATO. Americanii au pus deja un grup de apropiați ai premierului Viktor Orban pe o listă neagră, după ce Ungaria a fost singura țară UE care a criticat sacncțiunile la adresa Rusiei, dar premierului maghiar nici că-i pasă. Potrivit unor politologi și jurnaliști maghiari și europeni, raționamentul său este simplu: profită economic de Rusia, cu care are afinități ideologice în direcția înlocuirii democrației liberale cu „altceva”, calculând că nici UE, nici NATO, nu își permit să excludă Ungaria.  În baza aceluiași raționament legile sale atacă fără jenă fundamentele democrației ungare – de la statul de drept la cultură și internet. Vladimir Putin, cel care tocmai a declarat că duritatea lui Stalin – călăul propriului său popor – a fost indispensabilă pentru câștigarea celui de-al doilea război mondial, se simte probabil foarte bine cu acest succes obținut într-un stat NATO și așteaptă cu interes cadoul pe care PSD i-l va oferi – dacă îl lăsăm – pe 16 noiembrie.

De altfel metodele lui Putin sunt aplicate deja în România. Televiziunile sunt controlate în totalitate de oamenii puterii și nu sunt altceva decât mijloace de propagandă deșănțată, care nu mai au nici o legătură cu jurnalismul autentic. Dau numai exemplul „vilei” atribuite de televiziunea lui Ghiță părinților lui Klaus Johannis în Germania, deși realitatea este că oamenii ocupă un apartament cu chirie la mansardă. Voi fi având eu dubii cu privire la autenticitatea convingerilor democratice ale domnului Johannis, dar asta nu înseamnă că suport minciuna și propaganda dementă a PSD, UNPR și PC. La fel se comportă și mass media din Rusia, exemplul cel mai recent fiind conflictul din Ukraina.

Ca și Putin, Ponta și PSD se aliază cu forțele naționaliste extremiste, ca PRM, exaltă retorica patriotardă – „mândru că sunt român” – și cultivă primitiv temerile privind „vânzarea Ardealului” de către Johannis. Filonul putinist este puternic, ca și tema conflictului etnic, pe care Kremlinul o alimentează în România indirect. Nu vi se pare ciudat că marele român Victor Ponta nu spune nimic despre proiectul UDMR privind autonomia Ținutului Secuiesc, deși tensiunile pe care acest proiect le va genera sunt imense? Dar exact asta vrea și Kremlinul: tensiuni interetnice în România, pentru a slăbi și destabiliza o țară membră în NATO și UE.

Ca și în Rusia lui Putin, pentru PSD și Victor Ponta toți cei care nu sunt înregimentați sub drapelul puterii sunt dușmani – în primul rând românii dinafara granițelor, despre care se știe că nu votează cu PSD. De aceea procedura lor de vot trebuie complicată inutil (există deja prevederi legale care pedepsesc votul multiplu, nu este nevoie de o declarație pe proprie răspundere), și condițiile în care votează trebuie să-i determine să nu mai bată drumul la ambasadele României. Ulterior, ministrul de externe și adjunctul său responsabil pentru diaspora au încercat să acrediteze teoria fantasmagorică potrivit căreia dificultățile din ziua votului s-ar fi datorat unor grupuri de provocatori, recrutați – ce să vezi! – din rândurile susținătorilor ACL. Teoria pare a fi tradusă direct dintr-un manual rusesc/sovietic al dezinformării și diversiunii.

Așa cum  Vladimir Putin nu a avut nici o jenă să-l întemnițeze pe omul de afaceri Mihail Hodorkovski în momentul în care acesta amenința să-i devină adversar politic, nici Victor Ponta nu are nici o jenă să trimită corpul de control la Sibiu, orașul unde este primar Klaus Johannis, ca să investigheze, tocmai acum, neregulli ce s-ar fi produs în 2010. Sigur că nu am ajuns la întemnițarea adversarului, dar spiritul acțiunii este același și…aveți puțintică răbdare.

Ceea ce  vreau să spun este că toate libertățile și drepturile noastre civice sunt amenințate brutal și fără perdea de PSD, un partid populat de baroni penali, care abia așteaptă să pună mâna pe președinția pentru a anula toate reformele care au abătut rigorile legii asupra ilegalităților și abuzurilor pe care le comit liderii săi de 25 de ani. Pentru aceasta au nevoie desigur de un electorat imbecilizat și amoral, manipulat și manipulabil printr- un aparat de propagandă mincinoasă.

În sfârșit, aflăm în ultimele zile cu oroare despre listele suplimentare dubioase și turismul electoral intens în zona de sud a țării, peste care împărățește Liviu Dragnea, și ne amintim că în Rusia lui Putin nu a existat nici un rând de alegeri care să nu fi fost viciat de proceduri asemănătoare. A propos, de unde știe Liviu Dragnea cu cine au votat cei înscriși pe listele suplimentare, dacă votul este secret? Măsluirea votului, direct și indirect, este o procedură standard a regimurilor autoritare care vor să mențină doar aparențele unei democrații.

Uitați-vă deci bine la ce se întâmplă la noi și în vecinătatea noastră și veți simți frigul siberian al dictaturii de partid, veți vedea umbra lui Vladimir Putin rânjind la Kremlin – căci Victor Ponta i-a preluat nu numai spiritul și metodele, ci și stilul de exprimare brutal și golănesc.

Nu vă lăsați păcăliți de cei care spun că Victor Ponta nu va putea să-i înfrunte pe americani. Va putea și o va face. Poate că îl va numi pe George Maior premier ca să-i convingă că este fidel cauzei euro-atlantice, dar partidul său nu-l va lăsa pe domnul Maior să guverneze după principii corecte, nici să protejeze și să susțină DNA în operațiunea de destructurare a statului mafiot. Este împotrive intereselor PSD să facă acest lucru, deci vor încerca din nou să păcălească Occidentul.

Suntem deci pe marginea prăpastiei și trebuie să ne trezim. Am în continuare unele dubii cu privire la Klaus Johannis, dar certitudinea cu privire la rolul malefic al PSD și al aliaților săi în istoria acestei țări și perspectiva demolării democrației în viitorul apropiat devine din zi în zi mai înspăimântătoare. Pentru binele nostru, al copiilor și al nepoților, și chiar pentru binele celor care votează tâmp și inconștient cu Victor Ponta fără să știe ce fac, ascensiunea lui Victor Ponta, ca și cea a lui Arturo Ui, trebuie oprită pe 16 noiembrie, iar PSD trebuie aruncat la groape de gunoi a istoriei – ca să nu transformăm România în pubela Europei. Ce altceva am fi, cu un gunoi pe post de președinte?

 

IMENSA RĂSPUNDERE A PREȘEDINTELUI BĂSESCU ȘI GREAUA POVARĂ A CANDIDATULUI JOHANNIS

Dacă ne uităm pe hartă după votul din 2 noiembrie putem crede că Marea Unire nu a avut loc niciodată: Ardealul – spre cinstea lui – a votat compact (cu excepția Hunedoarei) împotriva PSD – iar Moldova și Muntenia l-au votat pe Victor Ponta, premierul penalilor și al Lukoil – plagiator, impostor, incompetent, adversar al statului de drept. Prima mea reacție a fost să-i propun soțului meu emigrarea în Ardeal, de unde de altfel se trag strămoșii lui, dar apoi m-am gândit că lupta trebuie dată acolo unde este greu, deci în Regat.

Nu avem încă rezultatele de la București, căci trebuie să sosească și voturile diasporei, dar peisajul nostru politic nu se va schimba fundamental după ce le vom afla – poate doar orgoliul meu de bucureșteancă să fie satisfăcut.

Să adunăm deci cioburile speranțelor noastre, să evaluăm dimensiunile dezastrului și să vedem încotro o apucăm. Deși Monica Macovei, pentru care am votat și am militat online, a obținut sub 5%, rezultatul ei este cel mai bun pe care un candidat independent, dinafara sistemului, l-a realizat vreodată. A avut împotriva ei toate partidele, toate televiziunile, toate prejudecățile unei populații semi-europene, și, ca bonus, și pe președintele țării. Nu știu dacă rezultatul obținut de Monica este suficient pentru lansarea unei mișcări politice noi, dar primul meu gând este că ar trebui ca ea să treacă de la „one-woman-show” la o coagulare a forțelor reformiste, atâtea câte sunt, la o muncă de echipă, dacă va avea cu cine colabora. Faptul că europarlamentarul PMP Cristian Preda a cerut demisia Elenei Udrea și reorientarea partidului spre Klaus Johannis ar trebui să fie un semnal în direcția unei noi construcții politice, dar să nu fim prea optimiști, deocamdată – pentru că PMP este proiectul politic râvnit de Traian Băsescu, marele susținător al Elenei Udrea, unul din marii responsabili pentru divizarea dreptei politice și, implicit, pentru scorul bun obținut de Victor Ponta în primul tur. Din excelenta analiză a lui Barbu Mateescu pe blogul Sociollogica, rețin aici observația că nici unul din președinții României  nu și-a pierdut electoratul la final de mandat în măsura în care a reușit s-o facă Traian Băsescu. Cu toată campania lui vehementă și toate diversiunile aferente, inclusiv îndemnul la boicotarea votului, favorita prezidențială Elena Udrea a obținut scorul penibil de puțin peste 5%, sub scorul PMP la europarlamentare. Nici măcar sprijinul nelimitat a două televiziuni – B1 și RealitateaTV – nu au putut-o ajuta, ceea ce atestă forța limitată a televiziunilor noastre controlate politic.

Traian Băsescu a pierdut sprijinul alegătorilor săi pentru că i-a trădat, devenind agentul electoral al unei nulități cu conexiuni penale. Este deci singurul responsabil pentru soarta sa. Dar nu este singurul trădător al electoratului anti-PSD. Îi stă alături Vasile Blaga, cel care și-a forțat partidul într-o alianță nefirească cu puciștii din PNL, l-a scos din joc candidatul PDL la prezidențiale, Cătălin Predoiu, și a impus un candidat despre care toată lumea știa că este cel mai slab comunicator posibil. Iar PDL, ca o turmă de oi decerebrate, nu a avut fărța să-i spună NU liderului său. Nu exclud însă ca activul PDL să nu fi „tras” prea mult pentru Klaus Johannis în primul tur, ceea ce reprezintă cea mai nedemnă atitudine.

Iată-ne deci pe marginea prăpastiei, întrebându-ne dacă merită să-l votăm pe Klaus Johannis în cel de-al doilea tur de scrutin, deși știm că nu s-a delimitat de tentativa de puci din 2012 și că este liderul unui partid cu prea mulți penali și prea puține principii. Ne spune că este singurul care poate apăra independența justiției, dar nu a luat nici o măsură împotriva fostului ministru PNL Tudor Chiuariu, care este condamnat definitiv, cu suspendare, și reprezintă cu succes PNL în Parlament. Nici nu s-a delimitat de alți pnl-iști de vază pentru care DNA a cerut încuviințarea Parlamentului în vederea urmăririi penale. Parlamentul, evident, a refuzat. Este deci de înțeles de ce spune Klaus Johannis că nu va negocia cu nici un politician sprijinul pentru turul 2: cu Elena Udrea nu are rost, pentru că s-ar compromite el însuși, iar cu Monica Macovei nu poate, pentru că Monica i-ar cere să ia măsuri împotriva penalilor din propriul partid, ceea ce, evident, nu poate face. Grea povară a devenit PNL pentru un candidat care se pretinde garantul statului de drept și al luptei anti-corupție! Cum tot grea este și sarcina candidatului Johannis de a convinge electoratul anti-PSD că va ști să blocheze elanul destructiv al acestui partid malefic, după ce a promis că va fi politicos cu Victor Ponta. Nu mă deranjează politețea, dar mă tem de lipsa de fermitate și de slăbiciunea pe care le poate masca. O fi fost iritant stilul lui Traian Băsescu, dar a fost și util de multe ori, pentru că în bătălia cu primitivismul sălbatic al PSD nu poți lupta cu mănuși, decât dacă sunt de box. Fie că ne place sau nu, avem încă nevoie de un președinte-luptător și eu nu îl văd pe Klaus Johannis în această postură.

În sfârșit, suntem îndemnați să acceptăm răul mai mic și să oprim ascensiunea lui Victor Ponta – cu alte cuvinte, să înghițim încă o broască râioasă pentru a nu fi striviți de dinozauri. Dar dacă înghițim broscoiul și totuși ne strivesc dinozaurii? Riscul este real, iar sarcina lui Klaus Johannis și a ACL este să ne convingă că reprezintă o alternativă reală la PSD. Pe mine încă nu m-au convins (cu Blaga șef de campanie nici nu văd cum s-ar putea), indiferent cum voi vota pe 16 noiembrie.

CEL MAI MARE NESIMȚIT

Victor Ponta privește cu scârbă la adversarii săi. Iar noi privim cu scârbă la Victor Ponta , cel mai mare nesimțit dintre liderii PSD și cel mai slab dintre premierii acestui partid, pentru că nu are nici o jenă să-și manifeste prostia și ticăloșia în fața națiunii: cum poți să declari că la Paris s-a făcut coadă în fața Ambasadei pentru că nu s-au mai fraudat voturile? Ce legătură are opțiunea politică cu mersul votării – adică lentoarea bine organizată de către rivalul întru nesimțire al lui Victor Ponta? Mă refer desigur la ministrul de externe Titus Corlățean, acest exemplu de mediocritate cu reacții hormonale care este, de fapt, un bun reprezentant al PSD înafara țării. Mai lipsește ca Traian Băsescu să acuze implicarea SIE în proasta organizare a votării la ambasade și tabloul nebuniei naționale este complet.

Ca orice succesor al PCR, PSD știe că nu poate prospera decât în izolare, bazându-se pe o alianță de întunericiți, corupți și amorali care îi asigură suficiente voturi ca să depășească o dreaptă dezbinată din interior și de le Cotroceni. Cum intră în joc românii care trăiesc în țări normale și au respins regimul politic dictat de PSD în România, cum PSD pierde teren. Disperarea psd-iștilor, care nici măcar aparențele în Occident nu mai vor să le salveze, demonstrează însă că nu sunt siguri pe rezultatul din al doilea tur de scrutin și că le fuge pământul de sub picioare. Dar, pentru că legea consecințelor neintenționate (the law of unintended consequences) funcționează, eu cred că și-au făcut mai rău decât credeau, pentru că la votul decisiv de la al doilea tur românii din diaspora vor fi mult mai îndârjiți și mai bine organizați. Sau cel puțin așa sper, bazându-mă pe antecedente.

Nu o fi Klaus Johannis alternativa pe care ne-am dorit-o, dar măcar este mai decent decât Victor Ponta – pentru că este greu să-l depășești pe Victor Ponta la capitolul indecență.

Așteptăm deci cu interes și speranță rezultatele Monicăi Macovei și ne mobilizăm pentru un asalt final, peste două săptămâni, asupra nesimțirii ridicate la nivel de politică de stat. Până atunci, dăm cu pietre din toate pozițiile asupra guvernului. De acord?